Amintiri despre Alina
ALINA este un copil devenit înger la vârsta de 9 ani. Toți cei care am cunoscut-o am sperat din suflet că se va însănătoși. Dar nici speranța noastră, nici rugăciunile, nici eforturile făcute de iubiții ei părinți nu i-au putut aduce sănătatea înapoi.
Tot ce rămâne acum este durerea nesfârșită a familiei, gândurile pline de empatie ale prietenilor și POVESTEA impresionantă a Alinei, fetița curajoasă care și-a dorit copilăria înapoi, așa cum a fost înainte de boală. A luptat plină de curaj pentru asta, a continuat să meargă la școală, și-a încurajat părinții, s-a jucat cu prietenii, s-a străduit să-i facă pe ceilalți copii să înțeleagă…
Sufletul ALINEI știe de cât de multă iubire a avut parte… iar cei ce vor citi aceste pagini, în care sunt strânse laolaltă crâmpeie din viața scurtă a Alinei, vor ști și ei că a fost iubită mult de cei din jur.
Dacă doriţi să împărtășiți cu noi amintiri despre ALINA, vă invităm să lăsaţi în partea de jos a acestei pagini un răspuns. Mulţumim pentru contribuții!
Carmen
aprilie 27, 2010 at 6:18 am
Alina rămâne în amintirea mea ca un model de curaj și optimism, de înverșunare plină de speranță împotriva greutăților.
Îmi amintesc diminețile când o întâlneam mergând spre școală, fericită că va putea să învețe alături de colegii ei și să-i arate doamnei învățătoare că și-a făcut tema, chiar după nopți cu febră.
Îmi amintesc de zâmbetul ei fericit atunci când își revedea părinții și avea să le împărtășească micile ei succese împotriva bolii: am reușit să mănânc, am băut tot sucul de portocale…
Au trecut doi ani de când zâmbetul ei s-a stins și îmi doresc să putem păstra vie amintirea Alinei.
Farcas Axel
aprilie 28, 2010 at 10:33 am
Viața e o luptă, o luptă care se poartă permanent și oriunde cu învinși și învingători. Este în mare măsură un mister rămas încă nedescifrat de noi. Avem o mulțime de întrebări fără răspuns, în jurul nostru se întâmplă fenomene pe care nu le înțelegem, în mare parte nimeni nu știe ce e viața, însă cine poate să răspundă ce este moartea?
Ultima perioadă din viața – prea scurtă – a lui ALINA a fost o luptă în care a trebuit să schimbe multe lucruri, o lupta grea și dureroasă pentru că EA a fost printre puținii oameni care au trebuit să justifice pretenția de a trăi.
Pentru ALINA, lupta cu viața a fost unică, nu se mai repetă niciodată, dar am învățat de la EA că trebuie să lupți până la capăt pentru șansa ta și astfel pentru mine a rămas o învingătoare în eternitate.
ALINA nu a fost o simplă trecătoare prin viață, a fost fetița mea pe care am iubit-o enorm, la fel cum a iubit și a fost iubită de cei din preajma ei, care cu siguranță își găsesc și acum după 2 ani un timp pentru MEMENTO MORI.
Dă-mi, doamne, puterea de a accepta ceea ce nu pot schimba, curajul de a schimba ceea ce îmi stă în putință și înțelepciunea de a face diferența dintre ele…
farcas axel
mai 3, 2010 at 9:17 am
Privesc, printre lacrimi, zâmbetul lui ALINA din poza alăturată și văd bucuria unui copil care trăiește și iubește viața necondiționat. Ce poate fi mai simplu? ALINA nu a cerut nimic, nu a avut timpul pentru a cere ceva, a reușit să descopere doar să se joace, iar timpul nu a mai avut răbdare cu EA. Este un zâmbet curat, pe care nu l-am mai văzut de peste 4 ani. De atunci EA nu a mai avut timp să zâmbească, timpul ei a fost o permanentă luptă cu boala.
Nimic nu poate compensa moartea ALINEI. Ai impresia ca părinte că există doar o perioadă în care durerea trebuie retrăită. Perioada de deplângere și durere nu se termină niciodată, de fapt ea acaparează viața de zi cu zi, atât doar că se mai estompează din intensitate. Este imposibil să reușești să treci peste perioada de durere și tristețe. Dacă se încearcă să se uite, durerea oricum rămâne sau se ascunde adânc în suflet.
Nici un părinte n-ar trebui să-și îngroape copilul. Cine poate trece printr-o astfel de încercare și cum, sunt întrebări fără răspuns.
Și totuși, se întâmplă. Numai o Forță Divină știe cum poate primi cel care a dat viața moartea copilului său.
Ne scurgem blând în copiii noștri ca într-o clepsidră care ne măsoară echilibrat timpul, doar atât cât îi avem alături.
Nu așteptați, dragii mei, să vină o moarte nedreaptă ca să înțelegeți asta.
axel farcas
mai 12, 2010 at 7:58 am
Este important de reținut că, deși cei din jurul nostru ne vor spune că este cazul să revenim pe linia de plutire, avem tot dreptul să ne jelim copilul. Până când? Probabil o viață. Fiecare o va face în felul său. ,,Doliul” în sine este mai degrabă un proces și nu o stare. Doi oameni nu vor jeli în același fel și nu vor urma același tipar în timp.
Mi-am dorit ca memoria Alinei să rămână eternă. Mulțumesc tuturor celor care își găsesc timp să aprindă o lumânare la mormântul EI, de asemenea celor care vor să ducă mai departe memoria Alinei prin acest blog.
Este important să ne împărtășim cu cineva necazurile sau bucuriile vieții pentru că, după o astfel de tragedie, în cazul părinților percepția asupra timpului este alterată. Trecerea timpului nu mai are aceeași valoare pentru tine.
Ca părinți ne identificăm viața prin preocupările, succesele și împlinirile copiilor noștri. Când lucrurile acestea dispar, ai un sentiment de ratare. Deși testezi realitatea din jurul tău, ți se pare că trăiești într-un vis.
In această lume atât de ciudată… trăiesc cu speranța că există o putere care să mă ajute să continui… mă gândesc că o fac pentru cea care nu mai este lângă mine, în memoria EI.
In acest moment mi-au căzut două lacrimi din ochi… două lacrimi care astăzi s-au transformat în ceea ce au fost la început…
șiroaie de lacrimi de durere!…
farcas axel
mai 27, 2010 at 1:13 pm
Rămân surprins de tăcerea tuturor. Este cu adevărat greu să-ți găsești cuvinte potrivite pentru a spune ceva, pentru a fi ascultat și înțeles de ceilalți. Poți să-ți închipui multe, poți citi, poți avea imaginație bogată, însă experiența clipei trăite înseamnă totul, doar atunci te poți detașa din banalul cotidian și poți experimenta o lume obscură. Cu siguranță amintirea Alinei în conștiința tuturor celor care au cunoscut-o este plăcută, așa cum a încercat EA să se facă întotdeauna.
Ce se mai poate face? Doar gânduri bune și speranța că lumea în care a ajuns este mai bună pentru EA, sau cel puțin suferințele din ultimele luni nu mai există. Poate totuși există universuri paralele… sau un nou început pentru fiecare sfârșit (măcar pentru toți copiii care nu au avut nici un păcat în viața lor, prea scurtă).
Bucurați-vă de păcatele copiilor voștri… fiți multumiți că apar, că ne fac viața mai agitată.
Viața nu se măsoară cu număr de respirații pe care le avem, ci în momente care ne taie respirația.
Găsiți și prețuiți acele momente cu și prin copiii voștri.
Anton Claudia
iulie 23, 2010 at 2:16 pm
Iti multumim draga Axel pentru randurile impartasite, eu abia acum am intrat pe blogul Alinei, in urma intalnirii de ieri. Am ramas profund impresionata de trairile intense din sufletului unui tata rapus de durere… dar in acelasi timp am remarcat intelepciunea aceluiasi tata capatata probabil in urma aceleeasi dureri.
Scriai undeva ca poate nimic nu este intamplator…, trebuie sa-ti spun ca randurile scrise de tine sunt ca o lectie pentru noi ceilalti parinti de a pretui mai mult momente care trec pe langa noi fara sa le dam prea mare importanta…
Este extraordinar ce faci, te rugam sa scrii in continuare, pentru ca fii sigur ca randurile tale ajung acolo unde trebuie la sufletul noastru al celorlalti parinti, dar si la sufletul Alinei care de acolo de unde este, zambeste cu mare drag catre tatal ei adorat, care a invatat un lucru extrem de important din durerea lui ca nu este singur, ne are pe noi ceilalti dar o are etern pe Alina langa el. Paradoxal Axel sa stii ca esti un tata norocos din acest punct de vedere… (stiu ca ai inteles ce vreau sa zic, sper sa nu sune a prostie…) Sunt tatici dezamagiti, raniti si intristati profund de odraslele lor…, bineinteles ca le prefera asa, decat deloc, este normal… dar este o altfel de durere… ca si cea a lui Dumnezeu atunci cand noi il dezamagim, ranim, intristam…
Miss Helen
mai 27, 2010 at 6:04 pm
Alinuța va rămâne pentru totdeauna mica mea rază de soare…. într-adevăr este foarte greu să sintetizezi în vorbe ceea ce ea a însemnat pentru fiecare dintre cei ce au cunoscut-o…. pot doar să spun că rar trece o zi în care să nu o port în gând…………… îmi este dor de micile noastre momente împreună la școală… și prețuiesc nespus micile “comori” rămase de la ea…………..
Mi-au rămas pentru totdeauna amintirile……………
Miss Helen
marinela
mai 27, 2010 at 6:36 pm
Imi amintesc de excursia la Mărișel, când Alina și mama ei au reușit să fie alături de colegii pe care cred că Alina i-a iubit cel mai mult. Chiar dacă suferința ei era mare, ochii îi străluceau cu drag de fiecare dată când stătea între copii. S-a bucurat de fiecare dată de veselia lor, de poveștile lor, de prietenia lor. In excursie s-a jucat, a ieșit la săniuș, le-a urmărit pe fete cum se fardau, dar spre seară a început să aibă febră. Cât timp a stat între noi (profesorii și colegii ei) nu s-a plâns niciodată.
Am citit în ochii ei un dor imens de viață. Am sperat până în ultima clipă că Dumnezeu o va face bine, ne-am rugat pentru ea. Ne rugăm în continuare pentru sufletul Alinei, e un fel de a-i spune că nu am uitat-o.
renata brumaru
mai 27, 2010 at 7:02 pm
Alinuța e mereu în sufletele noastre, mereu în inimile noastre și deseori în gândurile noastre. Și pentru unii dintre noi e chiar la fel de reală chiar și azi, chiar și acum. E impresionant acest blog, e minunată această idee, e fascinant că vorbim despre ea, pentru ea și în mod special cu ea. Te iubim, scumpa noastră, și-ți dorim seninătate, liniște și odihnă. Poate că trecerea ta prea scurtă prin viață a însemnat enorm pentru cei care nu știu să se bucure de clipă, care se grăbesc spre ziua de mâine. Poate că totul are o semnificație, un anume înțeles. Iți mulțumim că, deși nu ai vrut să faci nimic special ca să rămâi în amintirea noastră, totuși pentru unii ne-ai rămas în suflete pentru totdeauna.
Cocis Giorgia
mai 30, 2010 at 4:40 pm
Alina a fost cea mai bună prietenă a mea și pot spune că a fost un înger pentru mine. In fiecare zi mă gândesc la ea și nu pot să cred că acum este într-adevăr un înger. Ochii ei blânzi întotdeauna te făceau să te simți bine, iar sufletul ei era mereu deschis pentru a asculta suferințele prietenilor ei. Nu te vom uita niciodată!
farcas axel
iunie 2, 2010 at 1:08 pm
Nu iubim doar o singură dată în viață!
Insă sunt iubiri care cu trecerea timpului capătă anumite particularități date de existența acesteia, deși atunci când erau de actualitate aveau și umbre, nu doar lumină. Azi, lumina se scurge dintr-o candelă. Uneori privesc amăgitor dincolo de flacăra de pe mormânt și o văd pe ALINA așa cum spunea Renata B. „… la fel de reală chiar și azi, chiar și acum”’.
Stă în natura umană să plângă trecutul, să aștepte cu speranță viitorul și să uite a trăi prezentul. Stau și recitesc cuvintele superbe scrise de Renata B. „trecerea ta prea scurtă prin viață a însemnat enorm ptr. cei care nu știu să se bucure de clipă, care se grăbesc spre ziua de mâine.” Azi nu suntem întocmai ca ieri. Suntem diferiți în mod imperceptibil. Ne schimbăm odată cu trecerea timpului, unii putem controla aceste schimbări, alții nu au reușit. Imi amintesc, așa cum a spus Marinela, „… am citit în ochii EI un imens dor de viață”, înverșunarea și lupta EI cu boala, spunându-mi „tati, sunt o luptătoare, voi reuși…”
Credeam și mă amăgeam… mă amăgeam și credeam… zi dupa zi…
farcas axel
iunie 9, 2010 at 10:10 am
Am auzit de multe ori expresia: ,,nimic nu este întâmplător”. Voi ce părere aveți? Credeți în așa ceva?
In ultimul timp văd viața ca un joc de domino, numai că pietrele cad una câte una… așa cum se duc și zilele noastre.
Din nefericire, viteza de cădere la ALINA a fost mai rapidă decât la jocul de domino.
Mergând pe ideea că nimic nu mi se întâmplă întâmplător, încerc să trag învățăminte din fiecare eveniment nou la care iau parte, acumulând astfel experiență pentru următoarea piesă de domino… următoarea cădere… următoarea zi care se va scurge.
Cred și sper că toate au un sens, mai devreme sau mai tarziu. Am stat și m-am gândit mult la tot ce s-a întâmplat, poate uneori am prea forțat lucrurile. Cred că toți avem tendința de a trata totul prea serios în unele circumstanțe.
Eu nu mai pot să simt viața ca un joc, să devin mai relaxat nu cu naivitate ci cu inocență, așa cum o fac copiii.
Imi amintesc când am întrebat-o pe ALINA în parc, avea 7 ani, de ce se joacă, nu a știut să-mi răspundă… decât ,,pentru că mă joc” … ALINA nu a avut așteptări când se juca. Și nici asta nu este întâmplător…
Totul are un sens anume?… învăluit în misterul de dincolo de noi…
farcas axel
iunie 25, 2010 at 12:47 pm
Fiecare inimă are podul ei cu vechituri, pe care nu se îndură să le arunce niciodată, dar le scutură din când în când. Cu siguranță acest blog ne oferă o introspecție la nivel de amintiri, cinstind astfel memoria lui ALINA, iar prin aprecierile aduse de fiecare încercăm să stabilim o coeziune între noi, cei care ,,am rămas”, și să o simțim pe ALINA alături și cu noi.
Imi amintesc cum am încercat să fiu un părinte și un partener bun. Vedeam cum crește ALINA zi de zi, până când a ajuns la școală, deși parcă numai ieri era în scutece. A fost timpul care s-a scurs iremediabil de repede, în care au existat numai amintiri și clipe frumoase.
Ce repede ne cresc copiii, ne întrebăm și ne mirăm uneori. Da, lucrul acesta se întâmplă dacă ai noroc și trăiești o viață relativ obișnuită. La ALINA, zbuciumul și suferința au început din clasa întâia. Și-a dorit atât de mult să meargă la școală – ca majoritatea copiilor – pentru că știa că este un pas esențial ptr. a deveni ceea ce și-a propus ,,când va fi mare”. De câte ori îmi spunea ce vrea să se facă atunci când va crește mare, îi spuneam „bine, și apoi bănuiesc că te vei mărita”. Ei bine, într-o clipă, pentru EA totul s-a spulberat. Moartea pentru EA a fost acel mâine care credea că o așteaptă, acel Apoi inevitabil de care nu putem scăpa nici unul dintre noi.
Marea și obsesiva întrebare este: ,,aici se încheie totul?” In realitate, probabil că toți sperăm că mai este ceva după moarte. Posibil că în adâncul nostru ne facem planuri pentru aceasta.
Cu siguranță până la vârsta EI, a avut un gând, pe care îl au mulți oameni în timpul vieții, adesea în mod inconștient: ,,eu sunt o persoană bună, prin urmare, într-o zi, voi merge în cer”.
In mod cert EA și-a dobândit biletul de intrare în cer, prin efortul că pe tot parcursul vieții sale a dat dovadă de o bunătate excesivă.
farcas axel
iulie 6, 2010 at 9:12 am
Cand iti moare un parinte, iti moare trecutul, cand iti moare un copil, iti moare viitorul. Oricum eu nu cred ca este aceeasi durere in suflet pentru oricare din situatii. Durerea mea nu o sa treaca NICIODATA, desi unii spun ca, cu trecerea timpului, o sa uitam de ALINA si altceva o sa ne aduca mangaiere si speranta, dar nu cred ca este adevarat. Fiecare copil are locul lui in sufletul parintilor. Stau si ma gandesc la EA, cum ar fi crescut, cat de mare ar fi trebuit sa fie, cum ar fi sunat vocea EI spunandu-mi TATA, cum s-ar fi jucat cu fratiorul EI mai mare, ganduri care nu-mi dau pace nici acum, dupa 833 zile trecute. Exista poze peste tot in casa care amplifica senzatia ca ALINA este printre noi, cu noi, se descurca singura, nu ne deranjeaza, lupta in continuare pentru viata, ramanand o luptatoare si imi transmite o lectie pe care eu nu am avut ocazia sa o invat pana acum.
Toate pierderile si durerile omenesti au un nume; sotia care isi pierde sotul se numeste vaduva, copilul care isi pierde parintii se numeste orfan, dar tatal care isi pierde copilul, ma intreb, cum se numeste? Aceasta durere nu are nume, nu are explicatie, si oricat de mult ar incerca cei care nu au trecut prin asa ceva, nu au cum sa inteleaga. As vrea sa nu mai moara niciun copil, niciodata, sa nu mai sufere niciun parinte, niciodata, sa fiu eu ultimul care sufera dupa ingerasul meu.
Suferinta unui tata poate parea a fi mai usoara si mai scurta, dar aceasta perceptie se datoreaza partial faptului ca suferinta barbatilor este mai degraba invizibila. Daca suferinta nu se vede, acest lucru nu indica neaparat adevarata intensitate a sentimentelor. In plus, izolarea tatilor poate fi mare deoarece, conform asteptarilor sociale, toata lumea se concentreaza pe mama, ca si cum tatal nu ar fi afectat.
M-am simtit, deseori, lasat deoparte cand prietenii si rudele se interesau doar de starea mamei. Un barbat nu are prieteni care sa il asculte vorbind despre sentimentele si emotiile lui.
De cele mai multe ori m-am simtit izolat sufleteste de prietenii mei barbati, in contrast cu sotia mea, ale carei prietene vorbesc despre ALINA atat de liber.
Poate este si un motiv pentru care scriu atat de des, imi descatusez trairile si sentimentele, este o refulare, ca o oaza de liniste si pace.
Suferinta mea pare invizibila, dar ea nu a disparut si nu dispare… poate doar in subconstient… din cand in gand.
Carmen
iulie 14, 2010 at 9:28 pm
Imi aduc foarte bine aminte de bucuria Alinei când își revedea tatăl. Mama era “blocată” în spital, alături de Alina, în mod constant aproape, la curent cu fiecare ușoară nouă creștere de temperatură, cu fiecare frison, cu fiecare efort de a mai mânca o portocală… Tatăl, însă, avea “datoria” de a păstra legătura cu lumea concretă din exterior, de a se asigura că Alina are tot ce îi trebuie, de a-și păstra cumpătul și „capul pe umeri”. Dar cum strălucea fața Alinei de fiecare dată când TATA apărea în salon, întors de la cumpărături sau cu cine știe ce comisioane rezolvate ! Pe cât de recunoscătoare îi era mamei pentru prezența constantă, pe atât de fericită era să își întâmpine tatăl cu zâmbetul pe buze, pregătindu-i vești bune: am reușit să mă ridic singură, am primit injecție și nu am plâns, mi-a scăzut febra…
E trist că în spitalele din România tații nu au aceleași drepturi ca și mamele, în sensul că ei nu pot rămâne în spital lângă patul copilului bolnav. Când băiețelul meu a fost internat în spital, fetița colegă de salon, în vârstă de 5 ani și orfană de mamă, trebuia să stea singură în pătucul ei, în timp ce tatăl era nevoit să se ascundă pe holuri sau în toaletă, din dorința de a-i fi aproape copilașului în cazul în care va avea nevoie de ceva, dar cu teama permanentă că va fi dat afară din spital dacă l-ar fi văzut „domnul Profesor”. Mă bucur că de acum vom sărbători și Ziua Taților în fiecare an… Mă bucur și pentru faptul că tăticul Alinei își poate găsi alinare vorbind aici deschis despre durerea de care nu va scăpa vreodată, dar care poate deveni o povară mai ușoară când e împărtășită.
Farcas Axel
iulie 14, 2010 at 8:53 am
Amintirea este intoarcerea spre tezaurul memoriei personale. Ne amintim cele bune si cele rele din viata, ne amintim chipuri, persoane, locuri, intamplari, tragedii.
Amintirea este stimulata de semnal. Reamintirea este reintoarcerea. Este calea pe care mergem de mai multe ori.
Amintirea si reamintirea sunt procese care presupun retrairea.
Atunci cand ne gandim la trecut, de fapt memoram, ne amintim, ne reamintim, ne aducem aminte.
Sa ne pastram memoria si sa o curatam, sa ne amintim cu drag de cele bune si cu lacrimi de cele rele, sa ne aducem aminte de cate ori este nevoie ca sa tinem minte, si … sa iertam… cu minte!
N-am incercat un exercitiu semantic, am pus amintirile, gandurile, mahnirile si durerile pe care le ascunde trecutul meu.
Pentru mine, trecutul inca poarta rani adanci, fara puterea de a se vindeca.
Tristetile nu se pot explica. Ele se simt!
Va doresc sa simtiti doar bucuria trecutului, fara a incerca, prin ceea ce scriu, sa fraternizati cu mine. Probabil cei mai multi dintre noi avem de purtat o cruce in viata asta. Contrastul apare in faptul ca cine si-a pierdut un copil este condamnat sa-si poarte crucea o viata si nu va putea sa uite.
ALINA simbolizeaza amintirea perpetua, chinuitoare, care roade pe dinauntru si-mi tortureaza vesnic sufletul. Fiecare suflet sufera de unul singur.
Regretul pentru moartea EI arde ca un foc nestins.
Farcas Axel
iulie 24, 2010 at 2:14 pm
Zilele trecute m-am intalnit intamplator cu o mamica care are un baiat fost coleg cu ALINA. La inceput am fost surprins de faptul ca desi citeste cu regularitate blogul acesta, a incercat de mai multe ori sa scrie dar nu a reusit. Acum, azi, analizand mai atent acest aspect sunt convins ca nu este singura persoana care dupa ce a scris cateva cuvinte le-a sters. Spun acestea pentru ca de prea multe ori nu gasim cuvintele si gesturile potrivite sa ne exprimam, caci nimic nu pare sa fie suficient de alinator cand e vorba de durerea psihica intensa. Am reusit totusi sa purtam o discutie pe aceasta tema delicata chiar daca pe ea nu a invatat-o nimeni niciodata cum sa reactioneze fata de un om in suferinta si a stiut cum sa evite lucrurile care mi-ar fi putut accentua starea. Am apreciat la ea cateva lucruri esentiale, care denota o intuitie peste asteptari, anume faptul ca mi-a permis sa vorbesc oricat de mult si de des am simtit nevoia despre ALINA, am dedus ca imi impartaseste durerea ptr. ca nici un moment nu mi-a completat propozitiile nici verbal nici in mintea ei, nu a folosit cuvinte gen: ”ar trebui ”, ”stiu cum te simti”, ”macar il ai pe…” , ”ar trebui sa te simti mai bine acum ”.
Tot din aceasta conversatie am tras o concluzie si anume faptul ca se prefera adesea sa te evite un asemenea om ptr. ca durerea te sperie, te face sa te simti pe un teren nesigur, alunecos, in care toate cele invatate de o viata intreaga dau gres.
Dupa discutia cu ea inteleg mai bine de ce s-au evitat vizitele colegilor la spital cand ALINA era internata [desi EA isi dorea mult] sau mai nou tacerea parintilor, a cunoscutilor pe acest blog. Nu e usor sa spui cuvinte de imbarbatare omului care s-a confruntat cu pierderea copilului. Pierderea vietii celor dragi, a viselor, a sperantelor, a prietenilor sunt motive de inclestare dureroasa launtrica si de restructurare a intregului univers psihic interior.
Puteti incerca impreuna sa va apropiati cu piosenie fata de suferinta si sa ne amintim sau sa vorbim despre ALINA ca si cum ar fi printre noi, pentru ca eu cel putin, simt nevoia sa cer sprijinul, iar voi stiti de ce anume aveti nevoie ca sa construiti activ o retea sociala care sa faciliteze renasterea sperantei si consistenta acestui blog de suflet.
Nu ma astept sa fiti puternici pentru mine, mai curand imi asum responsabilitatea pentru propia mea vindecare.
Durerea face parte din viata noastra, a tuturor. Ea poate sa fie covarsitoare, de neinteles ptr. cei din jur, sa ne metamorfozeze, sa ne determine sa simtim ca ne am pierdut controlul asupra noastra, de aceea, poate nu trebuie sa ii facem fata singuri, indiferent ca e vorba – in cazul meu de ALINA – sau in cazul vostru de altii…
Cereti sa vi se intinda o mana!
farcas axel
iulie 27, 2010 at 10:08 am
Pur si simplu sunt rani profunde ale sufletului pe care nici un medic nu va reusi vreodata sa le trateze.
Timpul si munca sunt singurele remedii ale sufletului.
Probabil toti cei care au trait experienta mortii unei persoane apropiate si pretioase stiu ca aceasta pierdere, ptr. totdeauna, ii schimba profund. In aceasta privinta, durerea noastra este aceeasi, dar fiecare inima care sufera cunoaste si o poveste de iubire unica. Este o poveste despre iubire personala si divina si, mai mult decat atat, este o dovada ca, atunci cand oamenii pa care-i iubim parasesc aceasta lume,ei traiesc [poate] intr-un taram minunat, de mare frumusete [sper]. Sunt lucruri pe care mi le imaginez si mi le doresc pentru ca in inima sfaramata de durere, acum, nu mai e nimic decat un gol imens pe care nimic si nimeni nu il va umple. Lacrimile pe care le vars atunci cand aprind o candela la cimitir nu pot sa spele durerea, cuvintele scrise de voi, aici, nu pot aduce linistea, decat provizoriu pe masura ce le citesc si ma bucur ca si altcineva se gandeste si prin ceea ce face exprima un sentiment de iubire pentru ALINA sau isi ia ragazul cuvenit pentru un remember si transcede in lumea Nirvanei. Ne prea grabim spre ziua de maine si doar atunci cand pierdem echilibrul si orientarea, dupa o tristete, un esec, gasim timp pentru introspectie pentru copiii nostri, doar atunci ne amintim sau constientizam ce dar minunat este viata. Gasiti-va timp zilnic pentru voi si copiii vostri. Astazi cand alergam cu totii si muncim zi lumina, cand suntem prea ocupati si sa mai respiram ar trebui sa ne amintim mai des de copiii nostri, sa le acordam acel timp care sa ii aduca aproape de noi si care sa ne permita sa ii modelam cu personalitate decenta.
Pe crucea lui ALINA am scris ,,…si te-ai dus dulce minune si-a ramas iubirea noastra”. Pentru mine, intotdeauna, minunea care s-a numit ALINA va fi copilul meu, pana cand eu nu voi mai fi, aici cu voi, ci voi fi impreuna cu EA, poate intr-o lume mai buna.
Simt uneori ca prin intermediul acestui blog n-am acceptat moartea ALINEI ca ceva ireversibil, ci continuam sa o tinem printre noi si nu doar sub forma amintirii ci chiar a unei prezente. In acest caz, tot ce numim doliu, adica toata perioada in care ne acomodam cu absenta ei si cu certitudinea ca nu va mai fi printre noi, nu se poate face. Poate parea ciudat dar, chiar si felul nostru de a gandi este realizat astfel incat sa gasim sens ptr. tot ceea ce exista sau se intampla in jurul nostru. Moartea unui copil nu face parte din tipar, nu pare ceva natural si astfel doar apeland la subconstient putem intelege sensul.
Eu incerc sa imi schimb perspectiva si sa ma adaptez la o realitate care sa aiba cat de cat sens.
Voi cei din jur pentru ca nu trebuie sa infruntati cruda realitate, nu trebuie sa preferati sa va ascundeti, sa evitati acest subiect.
ALINA, prin inocenta ei, v-a iubit pe toti.
Ofelia C.
iulie 28, 2010 at 4:02 pm
ALINA este un inger. Nu putem vorbi despre ALINA la trecut. Este putere, gingasie, candoare, bunatate, toate intr-o cantitate nemarginita. Eu cred ca ingerii sunt prezenti in fiecare clipa a vietii noastre. Ne ajuta, ne ocrotesc, se bucura atunci cand suntem buni si se intristeaza cand suntem rai. Ar fi frumos daca am reusi sa pastram nestinsa bucuria ingerilor.
Timpul nu a reusit sa estompeze cu nimic durerea pricinuita de moartea tatalui meu. Au trecu multi ani de atunci si degeaba. Fiecare eveniment din viata mea il impartasesc si cu el. Totul se ineaca in lacrimi. Trecerea timpului mi-a adus in schimb raspunsuri. Rezultatul, cred in existenta, bunatatea si grija lui Dumnezeu, fata de oameni.
farcas axel
august 5, 2010 at 10:56 am
,,Ne-am nascut pentru a fi, nu pentru a cunoaste, pentru a exista, nu pentru a ne afirma, dar setea de putere, ascutindu-ne simturile ne duce inexorabil la pierzanie”. Cioran
Ma intreb, dupa un timp, de la moartea ALINEI, de ce uneori imi pun atatea intrebari existentiale? Poate pentru ca sunt cuprins de o sete de cunoastere [pentru a afla de ce? de ce EA?] care ma arde pe dinauntru. Uneori avem nevoie de informatii, de raspunsuri la intrebarile noastre pe care incercam, de multe ori, sa le aflam singuri. Oare vrem sa ne depasim conditia? Poate.
Dar cu siguranta asta ne face mai umani, vrem sa fim mai buni… si incercam sa fim. In ultimul timp ALINA ii privea pe ceilalti copii jucandu-se, ii privea tacuta, cu neputinta ptr. ca ea nu putea, simturile ei s-au atrofiat, dar luciditatea in gandire ii spunea sa lupte, sa indure sa nu-i pese ca multi colegi nu se mai jucau cu ea, altii o faceau grasa… De multe ori m-am intrebat cum reusea?
Si totusi a reusit mult timp. ALINA s-a nascut pentru ,,a fi, pentru a exista, nu pentru a se afirma”. EA nu a cerut mult. Dar in schimb ea nu a primit nimic. Si atunci sintagma ,,dumnezeu sa o ierte” [pe care eu am inceput sa o urasc enorm] de ce se mai pune, de ce mai sunt voci care se exprima astfel? ALINA trebuie privita ca un inger care nu a gresit nimic [fara a fi subiectiv].
Solutionarea conflictelor noastre interioare ne poate scapa de multe neplaceri, cu toate ca suferinta psihica este mai greu de suportat decat durerile fizice. Societatea si educatia ne incurajeaza sa ne reprimam trairile intense de dragul de a ne face placuti si acceptati cu mai multa usurinta. Am ajuns la concluzia ca trairile nu trebuie reprimate, ci exprimate la fel cum conflictele nu trebuie ascunse, ci solutionate. Este, probabil, valabil atat in relatia cu cei din jur, cat si in raport cu noi insine.
Se spune ca echilibrul mental necesita rezolvarea conflictelor interioare. Linistea sufleteasca ajuta la imbunatatirea relatiilor cu cei din jur. Imi doresc sa raman echilibrat, desi amintirile trecute cu ALINA imi creeaza o stare confuza. Am invatat sentimentul neputintei, din aceasta experienta traumatizanta, care s-a reflectat in ultima noapte, cand eram cu sotia alaturi de ALINA.
Atunci am trait un conflict interior puternic, pe fondul nemultumirii existente fata de faptul ca simteam ca ALINA ,,se duce” iar eu neputincios m-am predat in mana destinului, cu un sentiment de vinovatie. Neputinta ca nu poti face ceva te infioara mai mult decat actul in sine.
Pastrez in amintire toate detaliile angoasante, dar incerc sa le gestionez, iar ecourile zilnice legate de acest aspect le tratez cu analgezice de natura psihica pentru ca sunt convins ca nu exista un tratament conventional.
farcas axel
august 11, 2010 at 9:45 am
N-am posibilitatea sa confrunt ceea ce am trait cu ceea ce imi amintesc ca am trait. Port in mine, fara sa stiu, un adevarat cimitir in care se afla ceea ce am uitat ca am vazut, ca am auzit, ca mi s-a intamplat. Trecutul nu este o arhiva, o magazie, unde scuturand praful, gasesti si azi si maine aceleasi lucruri, mai uzate, mai sterse, dar in fapt aceleasi. Trecutul traieste, e viu, se schimba in functie de ceea ce ni se intampla.
In toate camerele din apartament, pozele cu ALINA abunda si oricat m-am familiarizat cu aceasta ipostaza, in anumite momente apar tensiuni neasteptate, ganduri care electrocuteaza, apoi iarasi o privire in gol, o pendulare intre anotimpurile tacerii, ori a clipelor unice traite alaturi de ALINA. Prin fiecare poza retraiesc o amintire cu EA sau despre EA. Unele imi reamintesc bucuria ca mi-am gasit timp pentru a ma contopi si a fi alaturi de EA, sperand, atunci, sa incurajez un parteneriat de viata pentru ca experientele si relatiile in anii de formare a copiilor vor constitui fundalul relatiilor de mai tarziu. Ar trebui sa facem tot ce ne sta in puteri pentru a le fi mai usor sa dea ce au mai bun in ei. Am sperat si mi-am dorit in definitiv lucruri putine si simple, elementare chiar. Poate ca pentru lume ALINA a fost doar o singura persoana dar pentru mine a fost o intreaga lume.
Si iarasi ajung la concluzia ca exista in viata lucruri intre care nu se poate opta! Este paradoxul pe care nu multi il inteleg.
Fotografii si amintiri intr-o liniste apasatoare. Ne temem de tacere nu numai in viata noastra sociala. In acele momente cand nici o alta fiinta nu este in preajma mea, mi-as dori sa fie zgomot mai mult decat va inchipuiti, cineva care sa sparga ceva in casa, sa spuna orice, sa inchida o usa, sa stinga un bec. Raman surprins cand aud pe cineva ca pleaca la munte sau la tara pentru a scapa de zgomot, pentru a schimba zgomotul orasului pe liniste. De fapt el este in cautarea unui alt fel de zgomot, caci linistea totala produce in noi sentimente de teama chiar in plina lumina a zilei. Vorbim de tacerea mormantului, si, fara zgomot, lumea nu ar fi altceva decat un mormant. Nu poti supravietui singur pe suprafata ei. O tacere ca aceasta ne pregateste pentru emotii si sensibilitati neobisnuite.
Priviti in alta parte cand copiii vostri sparg ceva in casa sau vorbesc prostii, pentru ca daca ei traiesc in teama vor deveni anxiosi, daca ei traiesc in bunavointa si consideratie, in viata vor respecta, daca traiesc in prietenie cu voi, copiii invata ca e placut sa traiesti pe lume…
farcas axel
august 23, 2010 at 12:26 pm
Ma mai ratacesc uneori printre paginile acestui blog, uneori cu intentia de a scrie ceva si nu tot timpul reusesc, alteori reusesc sa o ating cu privirea pe ALINA privind aceste poze care deruleaza amintiri dintr-o viata de-a mea fericita, in care nu am fost constient de acest aspect in acele momente in care mi se parea ca sunt lucruri normale. Sunt unele poze facute in Franta acum 3 ani, cand am fost plecati cu ALINA pentru operatie. Imi amintesc ca la familia la care am stat acolo, era o fetita aproximativ de varsta lui ALINA care zilnic, pot spune, se descurca singura in foarte multe privinte, avea independenta fata de mama si reusea sa se descurce singura intr-un mod admirabil. Zilele trecute am fost intr-o vizita in care copiii acelei familii primeau sfaturi de la parinti in permanenta. Am facut o paralela pentru a se intelege ca sunt de acord cu primul caz si anume faptul ca copiii trebuie lasati sa aleaga cu o amprenta cat mai mica din partea parintilor.
La o prima vedere sunt convins ca unii dintre parintii care citesc aceste randuri vor exclama “cum sa-l las sa faca singur? este prea mic, daca se loveste? daca…?” Multi parinti se confrunta cu problema “cordonului ombilical”. Inconstienti, isi tin copiii aproape, ingrijorati ca li se poate intampla ceva. Chiar daca pare un fenomen aparent banal, vom descoperi ca in acest control minor si inconstient sta dezvoltarea copilului si implinirea sa ca adult. Cu siguranta acesti copii vor fi vesnic introvertiti, fara pareri personale, cu teama de tot ce este nou. Sunt o “pacoste” fara voia lor. Greu poti construi ceva alaturi de ei. Mai exista femei care, lipsite de afectivitate din partea barbatului, isi directioneaza dragostea catre copil, transformind-o in posesivitate.
Parinti, nu va tineti copiii de mana, ci puneti-le genunchere! Copilul nu este un bibelou. Este o fiinta care are nevoie de miscare si libertate. Libertatea si provocarile ii dezvolta creierul. Un copil crescut la “cinci metri” de parinte va intelege ca acestia sunt limita universului sau, si permanent va privi in urma cu teama ca “cordonul ombilical” se va rupe si el va cadea. Cea mai cronica teama va fi cea de esec, care dealtfel il va urmari toata viata. Uneori trebuie sa ne gandim cum ne crestem copiii, nu faceti ca mine cand odata mi se parea ca totul este normal si garantat. Ganditi-va ca iubirea, ocrotirea excesiva si teama ptr. pericol se pot transforma, uneori, in cel mai mare rau care i se poate intampla unui copil. Lasati-va copiii sa se loveasca de greutati. Invatatura pe propria piele este mult mai de pret decat ocrotirea pe care i-o oferiti. Poate ptr. fete fenomenul nu este atat de important, ptr. ca ele nu trebuie sa aiba tot timpul initiativa, dar cu siguranta trebuie sa aleaga. Invatati-va copiii sa aleaga!
Mai precis prin “a alege”, cand spuneti unui copil sa faca ceva, cu mici exceptii, incercati sa nu-i dictati, ci sa-l lasati sa decida singur ce anume sa faca. Adica sa aleaga. Incercati sa-i impingeti variantele cat mai departe, incetul cu incetul, pe masura ce se dezvolta. Sub o indiferenta aparenta, incercati sa-l invatati ce i se poate intampla, daca alege. Daca e nevoie, aratati-i. Si ce e mai important, observati-l cu atentie si cu gura inchisa. Astfel veti reusi sa taiati „cordonul ombilical”.
Eu am reusit cu fiul meu, cu ALINA nu am avut timp…
Iar daca toate acestea vi s-au parut sfaturi, v-ati inselat, nu sunt in masura, nu am terminat studii de profil, am incercat doar sa va fac sa meditati, sa va gasiti un minim timp pentru a va autoevalua in raport cu copiii vostri, care merita tot ce e mai bun pe lume.
Este atat de important sa le spuneti din cand in cand „te iubesc”, si numai de dragul de a nu regreta vreodata ca nu ati facut-o.
farcas axel
septembrie 4, 2010 at 9:34 am
La inceput am trecut printr-o negare, apoi am fost nevoit sa accept situatia.
De multe ori in viata treci prin dilema “ori schimb, ori accept”. Sunt atatea lucruri pe care as vrea sa le schimb, sa le imbunatatesc.
Poate cel mai dificil aspect emotional in gestionarea unei schimbari este acceptarea starii de fapt. Acceptarea inseamna, poate, a trai si a intelege pe deplin prezentul vietii noastre. La scurt timp dupa ce a murit ALINA, m-am invinovatit, ma gandeam ca puteam face ceva mai mult pentru EA, in aceeasi masura i-am invinovatit si pe ceilalti, am devenit frustrat, pana cand mi-am dat seama ca este o lupta inutila. De fapt, era lupta impotriva prezentului care imi consuma multa energie si aducea cu ea multe resentimente, ganduri si stari grele.
A fost o lupta in esenta inutila. Am ajuns sa aleg echilibrul si prezentul in sine. Desigur, prezentul este imperfect, asa cum este intreaga noastra viata, in sensul ca intotdeauna mai putem evolua.
Am citit mai demult ca orice lectie neinvatata se intoarce la noi, mai tarziu, iar acum cand sunt mai lucid ma recunosc in anumite aspecte ale abordarilor mele de viata.
Ma lupt cu acceptarea prezentului, prea imperfect pentru mine, ajung uneori sa ma judec pentru propriul meu prezent, deoarece atat de mult imi doresc sa o tin pe ALINA in brate, chiar si doar o secunda.
Si, ca si cum nu ar fi suficient de dureros, zilele acestea a mai aparut o “piatra de moara” pe care trebuie sa o “port in spatele meu”.
E greu sa accept ceea ce mi se intampla, sa invat din ceea ce se intampla, si da, sa ma simt viu, sa ma eliberez!
farcas axel
septembrie 15, 2010 at 8:46 am
Pe prima pagina a blogului este poza lui ALINA in prima zi de scoala. Atunci prima zi de scoala a fost,la fel ca azi, 15 septembrie, ziua de referinta a inceputului de scoala, o zi importanta pe care o ocupa in viata unui copil si a familiei sale. Este prima data in ultimii 12 ani cand semnificatia aceastei zile nu ma mai duce cu gandul la scoala, dar cu siguranta imi provoaca un remember fata de ce a insemnat pentru ALINA bucuria reintalnirii cu colegii in aceasta zi. Dar a venit si acel an fatidic in care ALINA a trebuit sa invete sa suporte durerea in loc sa invete tabla inmultirii. Zilele in care trebuia sa fie la scoala si le-a petrecut in spital, cu pielea gaurita de injectii, cu gura amara de pastile, cu parul cazut dupa chimioterapie, cu obrajii palizi si zilele numarate. Mergea in paralel cu scoala vietii, chiar daca nu invata decat despre suferinta.
Oare ce isi dorea atunci, ce vis avea? Cu siguranta se gandea la colegii ei de la scoala, reamintindu-si fiecare banca, fiecare coleg, iar la final pe invatatoarea EI -Liliana C.- care cu siguranta a iubit-o si a respectat-o pentru ca inainte cu cateva ore de a muri, a fost ultima persoana (cu exceptia mea si a sotiei) pe care si-a dorit sa o vada si s-au vazut… pe ultimul drum al vietii.
Cu siguranta atunci ALINA isi dorea sa o vada mai des pe invatatoarea ei, sa-i creasca parul ca sa-si poata impleti fundite, poate poate un baiat o sa o indrageasca si o va pupa pe gura ca sa afle si EA cum este. Nu a aflat…
In visele ei, noi ca parinti, ne-am ocupat de dorintele mici si am sperat in miracole. Am facut multe si nu ar trebui sa avem remuscari asa cum am avut sprijinul si ajutorul multor persoane, carora le multumesc pentru ca citesc acest blog.
EI ii placea sa aiba in jur multi prieteni, de multe ori isi dorea in spital sa isi vada colegii, sa-i povesteasca ce au mai facut. Nu ii vedea, dar cu siguranta le simtea caldura. Avea o imensa sete de viata, pe care probabil doar in spital o cunosti. Lupta EI cu viata a fost mereu grea si din pacate nu putem invinge intotdeauna.
EA, la varsta ei inocenta, a luptat mereu cu speranta ca maine va intra cineva, in spital, pe o usa fermecata si va zice “de maine vei fi bine”, dar din pacate asta se intampla foarte rar. EA a crezut cu tarie in tot ce inseamna fantastic, insa cel mai important, a ramas in realitate si a incercat sa invinga boala. A ramas pentru mine o luptatoare adevarata.
In fiecare seara imi impuneam linistea sufleteasca, incercam sa fiu capabil sa raman lucid, sa pot zambi cand vroiam sa plang, sa pot vorbi cand vroiam sa tac, sa nu implor mila si compasiune, sa fiu tare la fel ca ALINA, iar daca piatra de incercare este maxima, sa invat lectia suprema din tot ce se intampla.
Mult succes la scoala copiilor vostri.
farcas axel
septembrie 21, 2010 at 8:21 am
Azi trebuia sa fie ziua lui ALINA. Merita sa implineasca 12 ani.
Ziua de nastere a fiecarui copil reprezinta pentru fiecare membru al familiei un prilej de bucurie si de momente speciale petrecute impreuna. Cu siguranta aceste evenimente vor marca profund copilaria. Am avut ocazia sa impartasesc aceste clipe alaturi de ALINA, sa ma bucur alaturi de EA, iar acum simt golul si abisul acestei zile transformate in frustare. Traiesc in lumea viselor, hranindu-ma cu amintiri. ALINA a fost intotdeauna prima din clasa care la inceput de an scolar era nerabdatoare sa le duca la colegi prajiturele si suc. Era extrem de fericita in aceasta zi, cu siguranta si din cauza ca era rasfatata si mai cu seama apreciata. De fapt, fiecare dintre noi cautam toata viata sa fim apreciati. Este un lucru maret spre care tindem. Stim asta, dar oare de cate ori il oferim si celorlalti?
Cu inima impartita…in mii de bucatele, trec mai departe peste tot si las in urma durere si amintiri. Iluzii moarte, iubiri ce-au fost si nu mai vin. Acum stau si privesc pozele de la aceste evenimente, care mi-au ramas ca un ultim refugiu in care imi adun gandurile. In timp ce privesc aumite poze ii zaresc privirea lui ALINA si simt ca ma cufund in cei mai adinci ochi din intreg Universul. Observ caldura, blandetea, iubirea, iar in unele tristetea si singuratatea. Intotdeauna mi-am permis sa vad in ochii EI multa bunatate. Caldura sufletului EI se reflecta in ochii atat de blanzi. Dar am vazut, in ultimul timp, si multa suferinta care ma durea atat de tare incat preferam sa imi smulg din suflet iubirea si sa i-o ofer toata. Oare EA a putut sa vada in ochii mei iubirea ce i-o ofer?
Am strigat in urma EI ,,intoarce-te!” dar glasul mi-a fost mut de atata durere sau poate m-a amutit doar gandul ca va fi departe de mine. De ce nu pot uita? De ce nu pot uita mangaierile, de ce nu pot uita sarutul EI cald si infiorator in acelasi timp? Si de ce nu-ti pot uita privirea tandra si ochii plini de blandete care au fost odata, ALINA?
In ultimul timp in ochii tai am intalnit furtuna si vantul taios al privirii tale care candva semana cu razele calde ale soarelui de primavara. Te-am inteles.
Si totusi… in ,,valtoarea” iscata parca din senin, adancul ochilor tai nu m-au putut minti si chiar daca buzele-ti suave imi spuneau ca vor sa plece, chiar daca gesturile tale imi aratau respingerea, privirea TA reflecta… tandretea.
Ai avut nevoie de liniste si ai vrut sa ramii putin singura… de aceea azi nu pot sa-ti spun traditionala urare, dar pot sa-ti spun ca dragostea noastra este scrisa in cartea eternitatii, inima mea te va pastra o viata.
P.S. In aceasta zi, tuturor colegilor lui ALINA… bucurati-va de viata! (este glasul si urarea EI, care nu a putut sa vina)
Preotu Andrea
septembrie 21, 2010 at 7:50 pm
Durerea pe care o simt in suflet de fiecare data cand imi aduc aminte de ALINA este imensa! este atat de profunda incat de multe ori am preferat sa uit, sa nu ma gandesc, sa trimit gandurile departe departe, sa ma comport miseleste, caci altfel intrebarea DE CE? si CUM SE POATE? nu mi-ar fi dat pace zile intregi! Eu insami, ca si ALINA cu siguranta, am sperat in izbanda, am fost sigura ca va reusi, ca va invinge, din pacate nu a fost asa si din nou ma intreb CUM A FOST POSIBIL ASA CEVA? Nu pot sa ma gandesc la durerea familiei ei fara sa ma ingrozesc, fara sa nu mi se intunece privirea, fara sa nu ma simt neinsemnata si inutila, de aceea le doresc multa multa forta, puterea de a gasi impacarea, puterea de a merge mai departe, puterea de a trai cu aceasta durere imensa!
Va transmit toate gandurile mele bune !
Andrea Preotu
Cocis Giorgia
septembrie 22, 2010 at 4:54 pm
Ieri a fost o zi speciala pentru noi toti. A fost ziua unui inger. Cred ca toti apropiatii ei si-au amintit aceasta zi, deoarece Alina mai traieste si astazi in inimile noastre si este aici cu noi. Imi voi aminti intotdeauna de zambetul ei cald care i se afisa pe chip in fiecare an cand sosea ziua ei. Vei ramane in inima mea mereu, draga mea prietena, Alina!
farcas axel
octombrie 5, 2010 at 8:10 am
Incerc uneori sa o identific pe ALINA-la modul imaginar-printre copiii de pe strada, care de cand a inceput scoala sunt tot mai multi, tot mai entuziasmati, tot mai fericiti ca s-au intalnit si invata impreuna. Lipsa problemelor si a grijilor ii face sa zambeasca permanent si sa le dea un aer jovial. Dar este imposibil ca in secunda urmatoare sa nu-mi treaca prin minte o clipa in care am uitat sa mai respir, o secunda in care am fost invadat de un nobil sentiment, chiar si acum, in zilele noastre, cand EA nu mai este printre noi. Este imposibil sa nu-mi amintesc de privirea EI pentru care stiu sigur ca as renunta la tot, sa ma intorc intr-un trecut mai mult sau mai putin indepartat, in care un sarut ar reusi sa ma faca sa pot zbura. Sunt convins ca nu exista om pe lumea asta care sa nu fi simtit macar o data in viata ca iubeste. Am iubit-o mult.
Si totusi, de ce nu mai au oamenii din ziua de azi puterea sa lupte pentru sentimentele lor, pentru iubire? In trecut, cavalerii se duelau pentru iubitele lor, mureau pentru dragostea lor. Astazi oamenii renunta atat de usor la iubire. In goana lor dupa bani, preocupati de cariere, uita sa se mai opreasca o clipa si sa priveasca in sufletul lor. Uita cat de frumos e sa strangi in brate fiinta ce-o iubesti, uita cat de frumos e cand adormi cu capul pe inima persoanei iubite. Sunt sentimente care nu se compara cu nimic, care nu vor putea fi niciodata inlocuite cu nimic, nici cu un cont de nu stiu cate sute de mii de dolari, nici cu cea mai mare vila sau orice altceva ce tine de partea materiala. Sunt sentimente care nu vor putea fi niciodata cumparate, oricat de multi bani am avea.
Din pacate, prea multi oameni uita ca in ciuda tehnologiei din ce in ce mai avansate, in ciuda descoperirilor care se tot fac, timpul a ramas tot ireversibil si clipele care trec acum pe langa noi nu ni le mai poate da nimeni inapoi. Si poate peste ani, cand idealurile noastre referitoare la cat de sus putem ajunge in cariera sau cat de gras poate fi contul din banca vor fi atinse, ne vom trezi ca suntem niste batranei singuri care nu au langa ei persoana care ar fi mers pana la capatul pamantului pentru ei, doar daca ar fi lasat. Privind in urma, imi amintesc de un mesaj in care imi spunea ca ma asteapta, dar eu avand o problema, nu am mai ajuns, iar cand ne-am revazut am observat o lacrima care s-a uscat pe-obrazul ei in asteptarea sarutului meu. Imi voi aminti privirea care ma implora sa raman atunci cand o lasam la scoala si eu plecam. As vrea sa dau timpul inapoi, de fapt cate persoane nu ar vrea sa poata da timpul inapoi, sa ajunga la o intalnire la care nici nu a incercat sa ajunga atunci cand il astepta, sa poata sterge acum o lacrima amara din ochii persoanei pe care a iubit-o, sa mai stranga o data in brate, macar o data, trupul care tremura sub mangaierea lui. Cate persoane nu ar renunta la tot pentru tot ce au avut si nu mai au, nu mai au pentru ca asta a fost alegerea destinului, pentru ca intr-un anumit moment al vietii s-a prabusit tot ce avea mai scump.
As prefera sa cred ca acestea sunt cazuri izolate. Acum trec zile intregi in care nu o mai vad, saptamani intregi in care nu o mai ating si poate luni si ani intregi in care nu-i mai pot spune “te iubesc”. Chiar daca mi-a mai ramas un copil pe care il iubesc la fel, ALINA a insemnat altceva, era punctul de regasire cu dragostea neconditionata, patrunderea in spatiul hedonic.
Am ajuns sa privesc copiii cu mai multa intelegere, cu mai multa iubire si pretuire, ii admir pe cei care rad mult pentru ca sunt sanatosi si isi traiesc viata. Asa cum spunea si Octavian Paler “ceea ce nu traim la timp, nu mai traim niciodata”.
farcas axel
octombrie 18, 2010 at 8:11 am
Toti ne dorim sa traim vieti semnificative, sa simtim ca ceea ce traim ne implineste si, mai presus de toate, sa simtim ca producem o diferenta in jurul nostru. Toate acestea se intampla atunci cand ne traim propria viata iar nu pe a altora si mai ales, atunci cand suntem atenti la ceea ce traim. Tuturor ne este teama sa nu apara momentul fatidic in care ne-ar putea fi mai rau, in care starea de confort cu care suntem obisnuiti ar putea sa dispara, de aceea ne disociem, o mare parte din noi, de cei nefericiti, de situatii care ne-ar putea afecta stabilitatea emotionala. Dar inevitabil, fiecare la un moment dat este pasibil sa sufere de o deznadejde, care ii marcheaza viata, iar “crucea” pe care trebuie sa o porte, are invariabil aceeasi greutate spirituala.
Una din modalitatile prin care viata ne trage de maneca, ne transmite mesaje dramatice, este pierderea celui apropiat, suferinta provocata de plecarea definitiva a celui in care ti-ai pus sperante ca va fi alaturi o viata.
Sambata am fost intr-un loc in care de obicei mergeam cu ALINA, iar acel loc, care altadata era deosebit, unde ALINA era in lumea EI, in care joaca si distractia se contopeau pe taramul de basm al copilariei, a devenit pentru mine un loc pustiu, in care franturi de soapte din glasul lui ALINA imi reverberau in amintiri trecute. Aceeasi copii care altadata completau deliciul distractiei alaturi de EA, acum ii priveam ca pe niste umbre stilizate a ceea ce a fost odata. Ii priveam, in nevinovatia lor, dar parca cu alti ochi, frustarea m-a impiedicat sa fiu partas la bucuriile lor, gandurile mele erau departe, imi imploram imaginatia sa o vizualizez pe ALINA, imi doream la urma urmei atat de putin, dar nu a fost…
In momentul acela, vroiam sa schimb totul, sa pot spera intr-un nou inceput, dar nu gaseam nici un strop din fericirea pe care am crezut ca o voi merita in viata. Tot ce ramane este doar un vis, dar cand te gandesti la acel vis, zambesti trist pentru ca visul tau este lipsit de speranta, pentru ca insasi viata ta este fara speranta. Nu vrei sa mai suferi, nu vrei sa mai plangi cand te gandesti la viata ta, dar este inevitabil… Tot ce stii sigur ca nu te va parasi nicicand, sunt lacrimile tale izvorate din dezamagire, suferinta pe care o porti in suflet… poate si amintirile in care simteai ca esti fericit.
As vrea sa te strang in brate ALINA , sa tip de fericire si sa nu-mi pese de nimeni, sa pot sa ma exprim fara sa fiu judecat, sa-ti spun tot ce simt… dar realitatea ma opreste.
Uneori am nevoie sa te vad, iti privesc pozele, sa stiu ca esti bine “acolo”, am nevoie de privirea ta atat de nevinovata de copil, care ma omoara cu fiecare clipit. Urmareste-ma cum te caut zilnic din priviri!
farcas axel
noiembrie 1, 2010 at 9:53 am
Se spune ca totul are un sens; viata, moartea, tot ceea ce ni se intampla in aceasta existenta atat de efemera, dar atat de bogata in evenimente, oameni, locuri. Totul este creat pentru desavarsirea noastra. Nu am ales noi sa ne nastem, dar din moment ce ne-am nascut suntem obligati sa traim si implicit sa suferim, inscriindu-ne in ordinea naturala a lucrurilor, ca si cum ar fi o lege a lumii in care traim. Paradoxal, chiar si suferinta trebuie sa o invatam sa o dominam. Numai invatand sa o invingem ne putem inalta pe scara spre desavarsire. Ea tine, de multe ori, de zona psihologica – suferinte, traume, vicii – corpul nu face decat sa materializeze ceva aflat dincolo de perceptia imediata. Adevarata vindecare este, pana la urma, cea a sufletului. Dar este greu cand suferinta apare dupa moartea propiului tau copil. Moartea nu poate avea un sens nici macar in aparenta, pentru ca la prima vedere pare culmea absurdului. De ce ne mai nastem? Ca sa murim intr-o zi, ducand cu noi tot bagajul de experiente, trairi, intamplari pe care le-am “strans” in noi de-a lungul unei vieti? De ce ne mai nastem daca totul se va stinge intr-o zi odata cu noi?
Cand un parinte isi pune intrebarea “De ce oare, EA?”, motivele pentru care el cauta un raspuns sunt mai profunde decat simpla curiozitate.
O viata ne straduim sa depasim situatii dificile, sa invingem in relatiile cu ceilalti, cu destinul… Ca totul sa se naruie intr-o clipa, sa ne intoarcem la “nimicul” original.
Suferinta care se asterne azi, acum de “ziua mortilor”, este eterna, este in gandurile mele, a pus stapanire pe gandurile mele.
Puterea disperarii ma face sa-i pronunt numele -ALINA- si sa sper ca, poate… exista minuni. Poate totusi aceasta sarbatoare crestina, prin florile si lumanarile aduse ca simbol al jertfei, ne ofera ragazul de a ne aminti ca ALINA a existat printre noi si a stiut sa ne iubeasca pe toti din toata inima, cu candoarea unui copil.
Sa ne aducem aminte, sa-i aducem un omagiu in aceasta zi si sa o comemoram impreuna.
Lumina sa-ti fie calea spre eternitate ALINA.
farcas axel
noiembrie 9, 2010 at 9:53 am
E ciudata viata asta.
Ani si ani la rand lupti si speri… ca va fi bine, ca omul de langa tine e cel caruia merita sa-i dai tot, ca merita sa lupti, sa…
Si vine o zi cand… cand totul se termina! Atunci?
Atunci stai si te uiti in jur de parca ai fi beat si te miri!
Te miri tu de tine insuti, intrebandu-te… unde ai gresit, ce a fost rau… ce se mai putea face… de ce EA?
Adevarul e crunt si doare de cele mai multe ori. Vinovatul esti tu, sau orbit de sentimentul neputintei, nu descoperi altceva pe altii?
De ce? PENTRU CA TE-AI MINTIT DE LA INCEPUT!!! Ai negat totul si ai sperat. Desi… Da, dar…, am crezut ca…
Stiu! Asa spunem toti.
Asa am spus si eu (si nu o data), cand, dupa ce am dat tot ce era de dat m-am trezit ca o vaza goala dupa ce florile s-au ofilit… O vaza de care nimeni nu mai are nevoie! O vaza careia nimeni nu ii mai da importanta pana… la alt buchet de flori…
Ma privesc, o vad pe ALINA, ma simt gol, si astept un alt buchet de flori!
Si incet, incet, iar si iar, din nou, in cerc, revine obsedant de incet intrebarea… Unde am gresit? Ce importanta mai are?
Cui ii pasa unde cand si daca am gresit? Viata e aceeasi in fiecare zi. Oamenii se nasc, traiesc, mor, fiecare cu durerile si bucuriile lui. Cui ii pasa unde ai gresit? Oricum nu mai conteaza. Am pierdut.
Eu sunt vaza goala care asteapta alt buchet, indiferent cat de mult am vrut, am crezut, am dat sau … am sperat!!!
Ce e trist? Trist este ca vine o zi cand, satul sa mai fii vaza goala, satul sa mai gresesti, ii “pasezi” altuia rolul… Destinul!
Si atunci, desi oamenii se nasc, traiesc si mor zilnic, altcineva preia cercul obsedant de intrebari…
De ce? Unde am gresit…? Poate este doar un cerc vicios, in care nu exista raspunsuri, in care a existat doar o dragoste mare intre mine si ALINA, in care EA a avut puterea, vazand atata suferinta, de a se desprinde si de a ma privi de “sus”.
Cel care se desprinde pleaca !
A plecat pur si simplu fara sa se uite inapoi, normal, omeneste, cu siguranta cu multe regrete, cu multe neimpliniri.
A plecat si mi-a lasat in urma un gust amar de pelin, de menta…
De fapt, ceva amestecat intre pelin si menta, intre nostagie si tristete, intre durere (fizica) si dezamagire… Rana se vindeca incet – incet… dar nu dispare, se atenueaza doar. Culmea ridicolului este ca in nemasurata dorinta de a nu mai suferi… uneori ii facem pe altii sa sufere… si… din pacate nu au nici o vina, cum nu ai avut nici tu la randul tau!!!
Asta e viata! Ne nastem, crestem, iubim, suferim… ii facem pe altii sa sufere prin suferinta noastra.
Culmea ridicolului? Nici noi nu am avut nicio vina si… nici ei nu au nicio vina la randul lor…
Pana la urma, nu cred ca exista un vinovat, exista si ramane doar tacerea, amintirile si iubirea EI fara maturitate, dar reciproca, asa cum doar un copil ti-o poate oferi. ALINA nu a stiut, nu a avut timpul necesar, ca exista o diferenta intre a iubi si a fi “indragostit”. “A fi indragostit” este ceva temporar, o reactie emotionala primitiva, care rareori are o cat de mica logica. Iubirea adevarata este cu totul altceva, EA a cunoscut-o si i-a permis sa intoarca dragostea primita.
S-ar putea sa nu-mi amintesc exact ceea ce a facut, sau ceea ce a spus, dar intotdeauna imi voi aminti cum m-a facut sa ma simt.
Viata nu e dreapta, dar tot este buna!
farcas axel
noiembrie 15, 2010 at 9:40 am
Aproape fara exceptie, despre cei plecati dintre noi se vorbeste de bine. Exista, insa, si cazuri in care nu ai cum sa vorbesti altfel, nu poti, nu pentru ca asa e crestineste sau frumos, ci pentru ca asa e adevarat.
Numai asa se poate vorbi de ALINA, fara nicio umbra de subiectivism. A plecat insa devreme de tot, trimisa “acolo” de o boala crunta, inainte de a implini 10 ani. Ramanem insa atat de bogati in amintiri dragi incat uneori uitam sa ii numaram viata in ani (mult prea putini), numarand-o, in schimb, in nenumaratele bucurii pe care le-a adus in vietile celor din jur.
Am avut privilegiul sa raman cu sufletul imbogatit de trecerea EI prin viata mea si sa consider ca am avut parte de o “minune” care apare o data in viata. Mi-as fi dorit mult sa o pastrez pentru ca, cu siguranta, ar mai fi avut multe de spus si de facut.
ALINA aflase ca la Iulius Mall se va deschide o piscina (era inca in constructie) si ne faceam planuri cum va fi, de cate ori vom merge impreuna, cum ne vom distra, pentru ca apa intotdeauna a fost deliciul si oaza EI de relaxare. Credeam cu adevarat, amandoi. Probabil in visele EI era o dominanta constanta, o pretentie minimalista. A ramas un vis neamplinit, si din partea mea o promisiune neonorata, care de multe imi creeaza o senzatie de frustare.
Pentru mine, lupta EI cu moartea a fost o batalie nedreapta pe care a dus-o insa cu o demnitate iesita din comun. A fost in mod vizibil o luptatoare care ar fi jucat un mare rol in viata mea. A fost ca un tablou baroc in care o lumina vine nu se stie de unde, se concentreaza asupra unui personaj din tablou, scufundand restul in umbra. Asa a fost ALINA, sau cel putin asa o priveam eu, lumina se concentra asupra EI. Iradia, era o fiinta fundamental inocenta si a murit in loc sa infloreasca.
Probabil esti printre ingeri, ai dus cu tine lumina, dar nu te voi uita niciodata!
farcas axel
noiembrie 25, 2010 at 10:26 am
ALINA intotdeauna a crezut in basme. Dintotdeauna a crezut in existenta IUBIRII PERFECTE, ABSOLUTE, INTERMINABILE. Ei i-au placut teribil de mult povestile cu printi si printese. I-au placut basmele in care binele invingea raul. A crezut in ele. Inca mai credea inainte de a ne parasi. Chiar daca avea 9 ani, se regasea mereu in aceste povesti sclipitoare, unde totul este posibil, unde finalul este fericit..
ALINA a fost un copil extrem de iubitor si sensibil. Dintotdeauna a avut o capacitate de iubire iesita din comun, aproape supra-omeneasca, as zice acum, dupa tot acest drum parcurs, intr-o viata scurta.
Imi amintesc cum atat de naiv credea ca toti oamenii sunt la fel ca EA. Imediat urma dezamagirea. A fost un copil extrem de sensibil si plangacios uneori. Cu toate acestea, niciodata n-a plans mai mult de o zi. Pentru ca urmatoarea zi aveam sa-i gaseasc din nou un zambet molipsitor. Imi amintesc, eram odata la “Central”, unde a vazut o papusa mare si costisitoare pe care si-a dorit-o foarte mult. Desi in prima faza am refuzat sa o cumpar, lacrimile ei care implorau m-au determinat sa o cumpar. Era atat de mandra, plimbandu-se cu papusa prin “Central” ca si cum pentru EA acest lucru se reducea la fericirea suprema si implinirea unui vis. Ultima data cand a fost internata in spital, ma rugat sa-i aduc papusa, poate presimtind ca nu o va mai vedea, poate anticipandu-si destinul, isi dorea sa-si ia ramas bun de la cineva care i-a fost alaturi si de care s-a bucurat.
Am incercat sa-i protejez sufletul frumos cum a fost dintotdeauna. Fiecare dintre membrii familiei mele au inteles ca are un suflet sensibil si iubitor, au protejat-o cum au putut si au facut-o in cel mai bun mod posibil, cred.
Pana a crescut si, si-a intins aripile, luandu-si zborul catre alta lume. Poate catre IUBIREA cea mare in care a crezut intotdeauna. In drum spre PREDESTINARE. Si s-a lasat condusa de aceasta dorinta. Poate un sentiment ce o insotea, in final.
Recunosc ca nu putine au fost momentele in care dezamagirea era atat de mare, incat nu simteam decat nevoia de a evada. EA a trait intr-o lume despre a carei frumusete stia ca exista si totusi nu o vedea. Totusi nu o traia. Totusi nu o gasea.
A avut parte de foarte multe obstacole. A trait experiente grele, care au fost precum traversarea unui front de lupta, fara scut, fara arme, fara nicio posibilitate de a se apara. Un om in pielea goala traversand un camp de batalie, unde tot ceea ce vedea in jurul EI erau sabii, sulite brazdand cerul insangerat de atata neputinta si fatalitate.
Nu a avut decat propriile brate, care i-au tinut de cald prin cumplita scena. Picioarele umflate si bolnave care neobosite au continuat sa faca pasi inainte. Sufletul care credea ca va fi mai bine. Mintea care ii spunea ca totul este temporar si ca va trece.
Dar nu a fost asa. La inceput toate greutatile au trecut, si au venit automat altele noi. N-a ramas pe loc, a mers inainte.
Chiar si atunci cand nu a mai crezut in acea lume minunata in care nu exista decat iubirea noastra, a mers inainte. In acele momente in care a cedat in fata lumii exterioare, care nu corespundea lumii EI interioare, atunci cand a renuntat sa mai creada in frumusete si iubire, intr-o lume lipsita de griji, intr-o lume in care nu exista suferinta ci doar compasiune, intr-o lume in care exista iubirea aproapelui, o lume a iubirii, in acele momente revenea si mergea inaite, sperand.
A limitat iubirea la acel sentiment care exista intre doua persoane care se plac, care rezoneaza si care odata ce s-au intalnit aleg sa calatoreasca mai departe, pe cararea vietii, impreuna… dar intr-o alta lume.
farcas axel
decembrie 2, 2010 at 10:20 am
La inceput am fost contrariat si devastat emotional de ce am vazut in spital. Inainte de a fi diagnosticata ALINA cu boala, nu stiam nimic despre inspaimantatoarea boala dar am fost socat de ceea ce am vazut si deosebit de furios. Furia nu era indreptata-exclusiv-impotriva faptului ca ALINA era bolnava, ci impotriva bolii care, la fel ca si leucemia, (majoritatea celor internati acolo aveau aceasta boala) devora trupurile celor bolnavi si provoca suferinte inimaginabile. Intr-o perioada in care altii aflati in aceeasi situatie nu erau capabili decat sa isi planga de mila, ALINA a gasit un scop in viata, un motiv pentru care sa vrea sa traiasca: ne iubea prea mult si simtea acelasi sentiment din partea noastra. Hotarase sa lupte cu boala pana la capat, sa o domine, ceea ce era mai important decat propria sa boala si suferinta.
Pe masura ce treceau zilele ma gandeam la implicatiile dorintei EI de a se dedica unui scop ce transcede fiinta EI. Unii dintre noi poate ne resemnam cu gandul de a accepta faptul ca nu se mai poate face nimic. Lupta si vointa EI mi-au schimbat radical perspectiva mea despre viata, alte conexiuni incepeau sa se faca in mintea mea. ALINA a ajuns in punctul in care a incercat sa-si depaseasca limitele, sa faca ceva diferit, mi-a demonstrat o maturitate emotionala de la o varsta frageda.
Este valabil pentru toti, dar aceasta perceptie o avem la o varsta mult mai matura, in care descoperim ca fiecare avem ceva diferit si valoros. EA si-a dobandit singura putere care a contat cu adevarat: increderea de a merge inainte, de a lupta, de a trai viata pe care si-a imaginat-o pentru EA, cu certitudinea ca va putea depasi orice fel de obstacol. A fost o putere care a emanat dinlauntrul EI si poate nu exista fiinta umana in care aceasta forta sa nu existe in stare latenta.
Medicina exista de mii de ani, dar numai in ultimele decenii a devenit o afacere corporatista in care se tine seama-de cele mai multe ori- mai mult de profit si pierderi decat de juramantul lui Hipocrate. Citim si vizionam emisiuni care ne fac mai optimisti si increzatori in felul in care privim eradicarea unor boli prin succesele medicinei si ce se descopera permanent. Eram si eu convins la inceput ca, in ziua de azi, se moare greu la o varsta tanara, ca tehnologia si medicii stiu ce au de facut pentru ca moartea sa devina o notiune abstracta. Dar am descoperit ca unii medici ar merita sa plece din sistem, pentru ca nu sunt capabili de compasiune, de rationament si evolutie.
Eram in spital si priveam neputincios cum ALINA se chinuie, se lupta cu boala, asa cum priveam ceasuri intregi pe fereastra spitalului, incercand sa dau un sens vietii. Era un joc cu soarta in care simteam ca traiesc ca in epilogul unui film prost facut. Pierdeam sirul gandurilor, cerul parea negru, intunericul domnea, dilemele sufletului meu ramaneau mototolite intr-un cos de gunoi al neputintei. Dar pentru EA, intunericul a fost mai generos si rabdator si a invins.
Dar acum simt ca nu mai reusesc sa ating concluzii, ci doar pareri de rau. “Inima noastra are o memorie selectiva: retine ce este bun in viata si elimina toate durerile si nedreptatile. Datorita acestui artificiu, noi, oamenii, reusim sa induram povara trecutului.” Gabriel Garcia Marquez
farcas axel
decembrie 14, 2010 at 11:34 am
Noptile trecute am visat-o pe ALINA (s-a intamplat de multe ori, pana acum) intr-o multime de copii, ma striga si imi facea cu mana, la fel ca intr-o fotografie veche, parca dorea sa ma atinga, sa-mi transmita ceva, desi totul era vag, confuz. Am simtit ca primisem un semn, inca unul, ca exista multe lucruri, marunte in aparenta, fara importanta la prima vedere, care ne leaga de cei dragi, plecati in lumea de dincolo. Un semn ca, uneori, granitele dintre lumea noastra si aceea a lor sunt, de fapt, foarte subtiri, ca o ceata, ca un abur usor de trecut, incat poti sa zici ca e doar o aripa de vis. Un semn ca legaturile dintre noi nu pot fi distruse nici macar de moarte. Ca sunt lucruri care trec dincolo de ea. Chiar daca visele sunt premonitii, avertizari sau indrumari, se spune ca atunci cand persoana din vis este si in realitate decedata poate insemna ca au ramas lucruri nefinalizate ori nespuse intre noi, sau ca a plecat fara sa isi ia ramas bun. Cine stie?!
Despre aceasta bucurie a comunicarii si comuniunii cu cei plecati in alta lume as incerca sa scriu acum, cu putin inainte de sarbatorile de sfarsit de an. Cred ca legatura dintre noi si ei este atat de fireasca si naturala, incat intra oarecum in ordinea obisnuita a lucrurilor. Trebuie doar sa ne familiarizam cu ea si s-o descoperim printre atatea alte conexiuni zilnice. Nu este de mirare ca primim un semn sau altul de la ei, pentru ca ani de-a randul am trait, ne-am bucurat si intristat impreuna, am privit aceleasi rasarituri sau apusuri de soare, am impartit acelasi aer, aceleasi dimineti, aceleasi povesti si aceleasi sperante. Este atat de subtila aceasta comuniune intre cei care apartin unei familii, si atat de puternica in realitate, incat nu poate fi distrusa de despartirea adusa de moarte.
Sigur, aceasta legatura se atenueaza cateodata, e ca o ceata care se lasa peste lucruri si oameni, dar care nu te impiedica totusi sa vezi. Alteori, simti cum creste si cum pune stapanire peste toate gandurile tale, cum se infiripa ca o iubire de care te ingrijesti sa nu scada, sa nu se piarda.
Pot sa uit cateodata de EA, in valtoarea intamplarilor zilnice, dar brusc, mi se poate intampla din senin sa aud in multimea de pe strada o voce cunoscuta care ma striga sau ma chema de parca ar fi EA. Uneori imi dau seama prea tarziu ca am pus pe masa o farfurie in plus, alteori, o umbra, o frunza miscata de vant, un fragment dintr-un cantec, felul in care e asezat un scaun langa masa, in care e agatata o haina in cuier, sau felul in care stau niste pantofi langa usa, toate acestea, banale si neinteresante la prima vedere, pot sa trezeasca amintirea, amintirile cu EA si despre EA. O vreme, dupa plecarea EI, amintirea este extrem de grea. Ruptura ti se pare de netrecut, greutatea de nesuportat, supararea de nevindecat. E ca o sfasiere fara leac. Unde sa afli alinarea? Cui sa ceri ajutorul? Cum sa-ti alini sufletul ramas olog, surd, mut, schiop, infirm, dupa plecarea unui copil? Apoi, dupa un timp, incep sa vina si semnele de la EA. Si din momentul acela intelegi ca sunt lucruri care nu dispar niciodata.
M-am gandit uneori ca si EA ar putea fi sfasiata de durerea si supararea despartirii de noi. M-am gandit ca si EA este orbita, surda, infirma, in partea aceea a lumii, in care a intrat prin moarte. M-am gandit cat de mult asteapta si EA un semn, un ajutor din lumea aceasta. Poate ca ii este dor de aburul unei prajituri, poate de umbra unui pom pe un deal inflorit, poate ca ii e dor de un asfintit in tihna, de zgomotul apei care se loveste de-un mal. Poate ii e dor de licarirea primei stele printre crengi, in seara de Craciun. Cum se mai vad oare toate acestea de dincolo, din cealalta parte a lumii, de unde este EA? Cum sunt oare sarbatorile EI atunci cand este lasata singura, cand este uitata? Nu pot dacat sa-mi inchipui, printr-o bizara arhitectura mentala, dar cu certitudine EA nu ramane singura, pentru ca gandurile si semnele primite sunt reciproce, iar imaginea EI o port pretutindeni cu mine in suflet. Bradul de Craciun pe care il voi face langa EA va insemna o punte de legatura cu sufletul EI, iar EA va intelege ca nimeni nu ne va desparti, iar aceste lucruri nu vor disparea niciodata.
farcas axel
decembrie 29, 2010 at 8:42 am
Se spune ca dupa ce murim nu disparem intru-totul. Nu vreau sa ma leg de credinta ca de fapt murim numai fizic, constiinta noastra, sau sufletul, cum il numesc multi, continuand sa existe undeva in Univers sau sa vegheze de-a pururi pe cei apropiati. Vreau sa ma leg, insa, de una dintre faptele in care cred personal, si anume ca dupa moarte continuam totusi sa existam prin amintirile celor care ne-au cunoscut sau au auzit de noi. Ma refer la ce lasam in urma noastra pe Pamant si este amintit de ceilalti fie prin ganduri, fie prin vorbe… la urma urmei de ce nu si prin acest blog de suflet.
Din pacate nu toti avem acest privilegiu dupa momentul in care trecem in nefiinta pentru ca nu toti oamenii se bucura de luxul de a avea prieteni adevarati sau oameni in jur care tin la noi intr-atat incat sa-si mai aminteasca de noi asa cum au fost cei care au scris pe acest blog sau unii care si-au propus dar nu au gasit cuvintele de alinare sau puterea de a adauga un gand pios.
Lumea este mult prea ocupata in ziua de azi, iar oamenii mult prea cufundati in problemele lor si interesele personale. In afara de asta, multi nu reusim sa realizam ceva util pentru societatea in care traim, trecand prin viata cu ochii inchisi, astfel ca poate nici nu exista motive ca altii sa-si aminteasca de noi la nesfarsit.
Dar ce-ar fi daca noi, cei care suntem in viata, am avea posibilitatea sa mentinem vie amintirea celor plecati, fara luxul de a ne rapi prea mult din timp si fara a consuma multe resurse?
Din punctul meu de vedere, sansa oferita de dna Carmen Costina prin crearea acestui blog ofera o alternativa mult mai placuta decat mersul la biserica pentru a aprinde lumanari si candele spre a o pomeni pe ALINA, a reusit sa creeze virtual o punte de legatura a noastra cu ceea ce a fost in constiinta si amintirea noastra ALINA, un memorial special cu amintiri. Suntem sau nu constienti, fara a ne cere permisiunea, anii trec ducand cu ei intr-un loc undeva la arhiva, bine stocate, povestile vietii noastre.
Mi le imaginez acolo, in camera aceea imensa din univers, bine asezate si etichetate pe rafturi…
Acolo undeva este povestea vietii mele, povestea lui ALINA.
Ma gandesc ca ar trebui sa ne concentram si sa ne straduim sa ne purtam cat mai bine pentru ca filmul vietii noastre sa fie cat mai frumos…
Am ajuns intr-o alta luna de decembrie, plina de sarbatori, lumina si bucurie…
Pentru multi dintre noi, cei de aici, este acum si plina de suferinta, de dor, de lipsa…
Suntem parca hipnotizati, setati pe anumite activitati care ‘trebuiesc’ facute, insa privirea pierduta, tristetea de pe chip ne tradeaza… Multe amintiri din aceasta luna speciala, legate in special de copiii nostri, raman vesnice in constiinta noastra. Cu siguranta aceste amintiri au un numitor comun legate de zapada, de colinde, de cei doi “mosi”, de cadouri si emotia din ochii copiilor care mai cred ca exista “mosul”. Cu siguranta traim aceleasi impresii si amintiri, de aceea nu vreau sa va plictisesc rememorand aceste clipe, pot doar sa va spun ca ALINA a mai crezut in Mos Craciun si asta inseamna ca inca s-a mai bucurat de magia copilariei, ca un ultim dar pe care l-a mai primit in viata.
Pentru cei dragi noua de aici si “de acolo” va trebui sa fim puternici… sa incercam sa ii bucuram. Caci ce bucurie sufleteasca mai putem astepta decat un zambet pe fata unei persoane dragi?
Va doresc o luna plina de lumina, de liniste sufleteasca si de caldura celor dragi!
Eu va daruiesc un gand bun si o imbratisare tuturor celor care au cunoscut-o pe ALINA si si-au amintit de EA, o poarta in gand, multa bucurie sufleteasca, sanatate si putere!
La multi ani!
farcas axel
ianuarie 6, 2011 at 9:38 am
Azi se marcheaza sfarsitul sarbatorilor dedicate Craciunului si Anului Nou, este sarbatoarea purificarii naturii de fortele raului. Ion Botezatorul le cerea credinciosilor sa-si marturiseasca pacatele si sa se pocaiasca (botezandu-i doar cu apa), fiind momentul nasterii spirituale a mantuitorului. Credinta spune ca in seara de ajun a bobotezei se savarseau practici de aflare a duratei vietii. Inainte de culcare, se luau carbuni din vatra si se denumeau cu numele tuturor membrilor familiei. Se credea ca primul care va muri, va fi cel al carui carbune se va stinge mai repede.
Eu personal, nu cred si nu sunt adeptul acestor credinte, dar cu siguranta, sufletul si atunci si acum are aceleasi ,,dimensiuni”.
Cand iti moare un copil, intreaga filozofie de viata se schimba, privesti viata cu alti ochi si o privesti din alta perspectiva, cu siguranta dincolo de aparente si certitudini.
Eu nu cred in “carbuni” si nu ma tem de moartea aceea naturala, care vine la batranete. Si va pot explica si de ce. Nu ma tem pentru ca stiu ca fiinta mea, asa cum este ea acum, nu va muri atunci. Dintr-un motiv simplu: pana voi ajunge la acel punct, fiinta mea va fi atat de mica si de ciopartita, incat nu va mai conta ca gamalia de ac ramasa va pieri.
Pentru ca ceea ce oamenii din jurul meu nu stiu, sau nu s-au gandit, este ca mori de zeci sau chiar sute de ori pana sa… mori.
Mori putin prima data atunci cand afli ca nu exista Mos Craciun, Iepurasul de Paste, Ileana Cosanzeana, Fat-Frumos. Te doare, simti ca ai fost mintit, te razbuni pe parinti si ii urasti toata adolescenta, incerci sa iti creezi propriile vise, proprii feti-frumosi… dar nu mai este niciodata la fel. Copilaria ta a murit. Dar tu nu stii asta. Nu inca. ALINA a crezut in aceste povesti…
Mori cand iti petreci anii liceului facand fie totul pentru a fi acceptat de ceilalti, fie fiind tu insuti si traind… singur. Mori putin cand cea mai buna prietena a ta le spune celorlalti toate micile tale secrete si afli pentru prima data ca oamenii sunt rai, meschini, vicleni si cruzi. Iti petreci apoi ani in sir incercand sa mai ai incredere in cineva. Si afli, pe masura ce trece timpul, ca este fiecare pentru el, prietenii sunt ai tai atata timp cat le convine sau cat nu le ceri prea mult, ca nu exista altruism decat rar si… niciodata definitiv. Oamenii buni sunt exceptia, nu regula. ALINA nu a mai avut timp sa creada aceste lucruri…
Mori atunci cand prima iubire dispare. Pentru ca nici nu ai invatat bine sa iubesti ca s-a si terminat. Pentru ca nu intelegi nimic, pentru ca esti inca aproape un copil, pentru ca nu stii sa reactionezi, sa rezolvi probleme. Pentru ca habar n-ai si pentru ca inveti ca iubirea nu ajunge, ca asta este o iluzie, ca viata reala nu are nicio legatura cu iubirea, ci cu alte sentimente din zona ei. Pentru ca iubirea dureaza putin si in urma ei vin niste lucruri pe care, daca nu stii sa le gestionezi, sa le cresti, sa le cultivi, nu vei ajunge niciunde. Si pentru ca, si daca ajungi sa inveti asta, trebuie sa o stie si celalalt. ALINA a ramas un copil…
Mori cand un prieten bun moare intr-un accident stupid. Si esti atunci obligat sa admiti ca nu esti nemuritor, ca ti se poate intampla si tie, si celor pe care ii iubesti, te intrebi de ce acea persoana si nu alta, de ce nu l-ai sunat, de ce nu v-ati vazut mai des. Si afli ca niciuna dintre intrebarile pe care le adresezi nu au raspuns. Prin ALINA am simtit aceste lucruri…
Mori atunci cand parintii tai sunt bolnavi, sau au o nevoie si tu nu ii poti ajuta, cand ii doare si tu nu ai panaceul si ai vrea sa le pui mana pa fata si sa ii faci nemuritori. Si stii ca nu poti. Si ai vrea doar sa ii vezi fericiti. Si nu poti sa faci nimic nici in privinta asta. Poate doar sa existi si sa fii tu bine.. ca sa fie si ei bine. Si, cumva, te doare si ca tu esti singurul lor motiv de bucurie. Ai face orice. Dar nu ti se da sansa. Am trecut cu ALINA prin acest infern…
Mori ca parinte cand copilul tau se imbolnaveste si moare dupa luni sau chiar ani in care ai stat langa el, ai luptat cu statul, cu sistemul sanitar, cu Dumnezeu, cu moartea insasi… Si el se duce iar tu, eviscerat, ramai martor mut si inert la plecarea lui… ALINA, ALINA i-am strigat numele de mii de ori sa se intoarca, dar…
Mori atunci cand omul pe care il considerai sufletul-pereche iti face rau. Nu te iubeste, nu ii pasa, te jigneste, te umileste. Nu ai facut nimic sa meriti asta si totusi… ti se intampla. Nimeni din jur nu stie sa te ajute, sa te invete, sa ii pese. Esti singur, agonizezi, nu stii in ce directie sa te indrepti, nu ai curaj, nu ai putere. Si ramai acolo poate pentru copii, pentru ca nu stii o alta viata, pentru ca iti inchipui ca acesta este “normalul”. ALINA a fost puntea noastra de legatura cu tot…
Mori cand iubesti si omul iubit moare. Pentru ca eu am trait cu ALINA o iubire adevarata, clara, in stare pura.
Dupa toate acestea si multe altele, cat de mare sa fie sufletul? Cat sa rupi din el si cat sa mai ramana?
Nu am niciun motiv sa ma tem. Pentru ca atunci cand voi ajunge acolo.. nu va mai fi nimic de murit.
farcas axel
ianuarie 15, 2011 at 9:49 am
Imi amintesc cei doi ani grei de boala cu care s-a confruntat ALINA, zilele nenumarate in care plangea, uneori de durere, alteori privind alti copii care se bucurau de darul vietii, iar EA nu intelegea de ce nu poate fi la fel ca ei si atunci lacrimile ii aparea instantaneu, ca un reflex dobandit, ca si cand si-ar fi permis sa simta durerea unei pierderi pe care incerca sa o ingroape sau sa o ignore. Purta acea durere in interiorul EI.
Eu acum stau si ma intreb, eu insumi am reusit atunci sa o constientizez pe deplin? Probabil nu, cu siguranta pentru ca nu stiam cum se va sfarsi. Desi eu disimulam aceasta stare… plangeam impreuna, procesam atata durere in schimbarea aparuta incat o percepeam ca pe o amenintare careia nu-i cunosteam finalul.
Cu toate astea, in timpul zilei eram atat de ocupati incat nu ne acordam timpul de a simti nimic. De obicei, durerea se accentueaza in timpul serii si a noptii. Si simtim nevoia sa plangem. Dar de multe ori nu onoram aceasta nevoie de a plange, pentru ca nu doream sa ne simtim tristi si singuri, ci puternici si optimisti, iar lucrurile acestea le-am invatat de la ALINA.
Si pentru a fugi de sentimentul de tristete si singuratate, incepem sa ne gasim tot felul de preocupari, astfel incat sa nu cumva sa plangem. Acasa EA isi facea temele, la scoala se juca cu diverse, privea la televizor, avea spatiul EI de preocupari, insa in ultimile luni petrecute la spital, totul se schimbase si degenerase.
Devenise, la un moment dat, greu de suportat, oricat de mult incerci sa stapanesti situatia, intr-un anumit moment, auzi o voce in interiorul tau care iti spune: “Plangi daca simti nevoia sa plangi. Nu-ti mai bloca sentimentele. Lasa-le sa iasa la suprafata.”
Si atunci, daca intr-adevar te iubesti pe tine insuti si intelegi ca bucuria si tristetea sunt doua fete ale aceleiasi monede, vei inceta sa fugi de durere. Vei sta singur si vei lasa lacrimile sa iasa la suprafata. Vei lasa toata durerea sa iasa la lumina, pentru ca vei sti ca pana nu este recunoscuta si onorata, nu se va putea transforma in liniste.
Vei constientiza fiecare gand care iti va veni: e greu, sunt speriata, ma doare, nu voi supravietui, nu voi reusi…
Am trecut prin aceste lucruri, in aceasi masura cu EA, existand momente in care nu mai incercam sa-mi opresc lacrimile, fara sa mai pot filtra sau evalua gandurile care imi parveneau. Doar le lasam sa iasa la iveala si sa fie constientizate. Simteam tot ce am vrut sa inabusesc pana atunci. Si plangeam, impreuna, pana cand nu mai ramanea nimic de plans. Fiecare gand care a vrut sa iasa la suprafata, a iesit. Si s-a dus. In final plansul se oprea si ramanea linistea, alteori revenea la scurt timp, desi credeai ca ai eliberat prin lacrimile tale toate fricile, si vei putea pluti un pic in siguranta.
Apoi, incercam sa-i spun din nou: “ Ok. Acum haide sa punem la un loc toate bucatile vietii tale. Poate vei descoperi ca situatia nu e atat de rea pe cat te temeai tu, si poate ca, privind acum cu ochii spalati de lacrimi, chiar vei descoperi perspective noi in viata ta. Si vei deveni optimista si motivata sa lupti in continuare.” Continuam impreuna sa credem acest lucru.
Cred ca e timpul sa invatam ca e in regula sa plangem. E sanatos. Purificator. Eliberand sentimentele de frica si de lipsa de putere, faci loc vindecarii sa inceapa. Cand simti nevoia sa plangi, acorda-ti timp sa o faci. Eu am invatat aceste lucruri.
Este in regula sa simti durere emotionala. Frica, singuratate, panica, anxietate, tristete, vina, furia sau pierderea. Constientizeaza sentimentele, nu le ingropa. Exprima-le si apoi elibereaza-le, indiferent cat timp iti va lua.
Cand incercam sa trecem peste durere fara sa o constientizam pe deplin, e ca si cum ne-am pune haine noi peste niste haine murdare. E mai bine sa ne scoatem hainele murdare, sa le spalam, sa le uscam si apoi sa ne punem haine curate.
Chiar daca am trecut prin durerea suprema, am invatat sa-mi onorez lacrimile, sa le las sa ma curete, sa ma pregateasca pentru un nou traseu.
Cocis Giorgia
ianuarie 25, 2011 at 5:18 pm
Pentru că timpul trece şi noi nu vrem să uităm de clipele petrecute cu Alina, am scris această compunere!
Alături de îngeri
Copilăria mea decurgea normal. Eram iubit de părinţi, de fraţi, pe scurt eram iubit de toată familia şi de toţi prietenii.
Dar mai întâi de toate, trebuie să mă prezint. Mă numesc Chris şi am doisprezece ani. Deşi sunt destul de mic, am o poveste mare care începe pe vremea când eram în clasa I. Ca orice copil, aşteptam mai mult sau mai puţin şcoala. Pentru mine era greu, deoarece urma să ne mutăm în alt oraş. Alt oraş, alţi prieteni, altă viaţă. Eram nerăbdător să cunosc alţi copii de vârsta mea şi chiar mă gândeam că o să am mulţi prieteni. Zilele se scurgeau încetul cu încetul pană când a sosit si ziua mult aşteptată.
Imbrăcat frumos, ca la patru ace, împreună cu părinţii mei am păşit pragul clasei. Acolo, un băieţel cu obrajii roşii mă privea cu caldură:
-Bună! Vrei să stai cu mine în bancă? A întrebat el cu un zâmbet senin.
-De acord! Dar, eşti sigur?
-Da! Sunt sigur că vom deveni buni prieteni!
Inima mi se umpluse de fericire. Simţeam într-adevăr că vom fi nedespărţiţi. A doua zi, am aflat că îl cheamă David şi că are aceeaşi vârstă ca şi a mea. Încetul cu încetul am început să ne cunoaştem, să facem totul împreună. Anotimpurile, lunile treceau şi noi doi eram nedespărţiţi. Şi aşa a trecut primul nostru an de prietenie.
Primii doi ani au trecut, dar noi nu dădeam atenţie timpului. În sufletul nostru eram încă nişte copii, fizic ne schimbam de pe o zi pe alta. Însă prietenia rămânea aceeaşi, din potrivă devenea şi mai puternică decât înainte. Dar, parcă ceva se schimbase la David. De fiecare dată când ne jucam în curtea şcolii, David obosea prea repede. Începuse să slăbeasca, iar mai tot timpul îi era somn. Până când în clasa a III-a doctorii au depistat că suferea de o boală cumplită. Avea tumoare pe creier. Părinţii mei ştiau dar nu au vrut să îmi spună. Dar într-o zi însuşi el, David, a venit şi mi-a spus:
– Sunt bolnav!
– Ce s-a intamplat?
– Am o tumoare pe creier! Mă vor opera la cap!
– Cum? Dar dacă o să păţeşti ceva mai rău?
– Stai liniştit! Doctorii ştiu ce fac!
Acestea au fost ultimele lui cuvinte înainte de a pleca. Seara nu puteam să dorm. Mă gândeam dacă s-a vindecat sau nu. După două luni în care nu am ştiut nimic de el, a venit acasă. Însă nu era mai bine. Doctorii nu au putut să extirpe tumoarea deoarece erau pericole şi putea face alte complicatii. Mergeam la el în fiecare zi. Aveam senzaţia că nu mă mai recunoaşte. Într-o seară am vrut să dorm la el, pentru că simţeam că îl voi vedea pentru ultima dată. Dar mama mi-a spus că trebuie să merg la şcoală a doua zi şi că voi dormi la David în week-end. Dar ea nu ştia ce sentiment de frică mă bântuia. Nu am putut dormi toată noaptea. Gândul că nu am rămas cu el mă frământa până în cel mai uitat colţ de suflet.
Dimineaţa mama îmi spuse:
-Chris, trebuie să îţi spun ceva…
-Este legat de David?
-Vezi tu, el…David…a plecat de lângă noi….
În acel moment am simţit cum inima mea se rupe. Nu îmi puteam ierta faptul că am plecat când el avea atâta nevoie de mine. Mama m-a luat în braţe şi m-a sărutat pe obrazul meu înecat în lacrimi. Într-o singură zi, toata şcoala aflase de nenorocire. Nu îmi venea să cred că trebuia să îmi conduc prietenul pe ultimul drum. Vedeam privirile pierdute ale mamei lui care căutau cu disperare sufletul pierdut al copilului lor. Fratele lui privea şi el cu durere la sicriul de lemn care învăluia trupul neînsufleţit al fratelui său. Eu stăteam neputincios, privind cum ultimele clipe în care îl voi mai vedea se scurg. M-am apropiat de sicriu şi am şoptit:
– Nu te voi uita niciodată, prietene drag!
Cu lacrimi în ochi, m-am îndepărtat de sicriu. Apoi am alergat în braţele mamei mele. Uram că trebuia să văd cum este acoperit de pământ. Uram să văd că nu pot face nimic. Săptămânile au început să treacă, dar eu tot la el mă gândeam. Mergeam în fiecare zi la mormânt şi îi povesteam ce am făcut la şcoală sau ce note am luat. Dar nu mă mai puteam juca cu el, nu mai puteam povesti. Într-una din zile m-am întâlnit cu mama lui.
-Chris, David a vrut să îţi dăruiască acest ursuleţ de pluş ca să îţi aminteşti mereu de el.
-Sunteţi sigură că nu vreţi să îl păstraţi dumneavoastră?
-Ştiu că David a vrut să facă asta inainte să………… înainte să plece…… Şi de aceea aş vrea să îl accepţi cu bucurie.
Am acceptat cu greu cadoul, deşi ştiam cât îşi doreşte David asta. După întâlnirea cu mama lui, purtam ursuleţul cu mine inclusiv la şcoală, deoarece simţeam că David e cu mine. Ba chiar vorbeam cu el şi parcă îi auzeam vocea blândă şi suavă care îmi răspundea cu înţelepciune la toate întrebările pe care eu le consideram fără răspuns. Dar totuşi timpul a trecut şi iată-mă. Este prima iarnă în care el nu este alături de mine. Mereu obişnuiam să ne dăm cu sania, dar acum nu am avut dispoziţia necesară pentru a merge singur la săniuş. „A nins toată noaptea. Sufletul meu ar fi dorit să se simtă trist, dar nu i-am îngăduit. De aceea am fost astăzi fericit, pentru că aşa am voit eu. Am citit până noaptea târziu. Apoi am obosit şi m-am întrebat asupra mea.”
– Ce rost are să fiu trist? Tristeţea mea oricum nu îl va aduce înapoi pe David.
Şi atunci am încetat să mai fiu trist, deoarece ştiu că David ar fi făcut orice să mă înveselească. Am privit pe geam şi am zărit o stea care orbea pământul cu strălucirea ei puternică. Pentru o clipă am avut senzaţia că stelele formează chipul lui David. Aşa că am luat ursuleţul în braţe şi am început să mă gândesc la el. Deodată, în faţa mea a apărut chiar el care îmi spunea:
-Hei! Cine este acest băiat răpus de tristeţe?
-David?!
-Oh, haide! Nu îmi spune că nu mă mai recunoşti!
-Nici nu ştii cât mă bucur că te văd! Cum te simţi?
-Mă simt foarte bine! Aici nu mă mai doare nimic. M-am vindecat. Şi în plus îngeraşii sunt foarte prietenoşi. Chiar ei mi-au dat voie să vin să te văd.
-David, nici nu ştii cât de greu îmi este fără tine! Nu mai ştiu ce să fac!
-Te cred! Şi mie îmi lipseşti. Dar te rog ceva. Nu lăsa moartea mea să îţi distrugă viaţa.
Şi fără să apuc să mai spun ceva a plecat. Am rămas din nou singur cu ursuleţul. Dar ursuleţul avea un bileţel în mână pe care scria „Nici eu nu te voi uita vreodată, prietene.” Şi atunci am decis că viaţa trebuie să continuie. Am hotărât deci să nu mai plâng dupa el.
Eu ştiu că el este acolo sus şi are grijă de mine şi de toţi cei care l-au iubit. Şi ştiu că el mă va aştepta mereu în parcul nostru pentru a ne juca pentru ultima oară jocul nostru din copilărie.
Carmen
ianuarie 26, 2011 at 11:14 am
Dragă Giorgia, compunerea ta este emoţionantă. Mă bucur că ai hotărât să scrii despre sentimentele care ne-au copleşit pe toţi după plecarea Alinei. Durerile exprimate, chiar dacă rămân dureri, se vindecă puţin.
Pentru voi, colegii Alinei, care eraţi şi voi destul de micuţi atunci când vârtejul bolii Alinei s-a înteţit, a fost o perioadă confuză, sunt sigură. Erau zeci de întrebări la care nu aţi primit răspunsurile necesare, sau răspunsurile potrivite. A fost greu să depăşiţi durerea de a pierde un prieten drag, un copil de aceeaşi vârstă cu voi, şi poate că aţi fost bântuiţi de surpriza tulburătoare că Viaţa poate fi atât de fragilă. A fost greu şi pentru noi, adulţii din jurul vostru.
Însă Viaţa, aşa fragilă cum este, trebuie să rămână o bucurie, iar mesajul tău pozitiv şi optimist este încă o bucurie.
Farcas Axel
ianuarie 26, 2011 at 10:01 am
Am fost impresionat -la propriu- pana la lacrimi, de cuvintele frumoase scrise de Georgia, care demonstreaza in continuare maturitatea in gandire, spiritul analitic si exhaustiv.
Imi plac oamenii care VOR sa-si aminteasca…
Imi plac acei oameni care stiu sa priveasca dincolo de materialitate, aceia care se preocupa si de aspectul lor moral si spiritual, care nu se arunca in vartejul hedonist cu toata fiinta lor. Imi plac cei carora nu le e rusine sa-si expuna pasiunile, mai ales cand ele nu fac parte din ceea ce societatea promoveaza sau cere. Imi plac oamenii care sunt echilibrati si maturi in gandire, dar care nu uita de Copilul din ei, instanta care ne face fericiti neconditionat.
Imi plac oamenii care se ingrijesc de lucruri marunte din viata lor, care observa ca iarba si pamantul uscat din tivul pantalonilor ii duce cu gandul la stari mai satisfacatoare decat tigara din buzunar.
Imi plac aceia care isi amintesc fara rusine ca au gresit, ca au fost dispretuitori, cinici, invidiosi, plini de ura, maniosi si acum nu mai sunt, lucru ce nu ii face nici inferiori, nici “fraieri”, dimpotriva ii face mult mai Inalti.
Imi plac oamenii care vad orice necaz, eveniment tragic sau pierdere ca pe un bun invatator. Nu reusim tot timpul, dar cum spunea Giorgia ,,viata trebuie sa continue”, cu lacrimi uneori, cu amintiri, cu regrete…
Cu siguranta ALINA este acolo ,,sus” , poate ne priveste, poate isi aduce aminte cum erau iernile altadata alaturi de colegi, dar cu siguranta EA nu va poate uita, nici pe tine Giorgia, nici pe tine Antonio, si probabil pe fiecare din clasa care in felul vostru ati facut-o sa se bucure si sa fie mandra ca in atat de scurt timp ati fost colegii EI.
Cocis Giorgia
ianuarie 27, 2011 at 6:47 pm
Am scris aceasta compunere inainte de Craciun, cu gandul ca acesta va fi cadoul meu pentru Alina. Ieri insa am hotarat ca vreau sa impartasesc aceasta poveste tuturor oamenilor dragi Alinei. Cu ochii inlacrimati scriam aceasta compunere si in acelasi timp cu mandrie. Mandria ca am avut ocazia sa povestesc viata celei mai bune prietene pe care am pierdut-o si pe care nu o voi uita niciodata.
Farcas Axel
februarie 8, 2011 at 11:35 am
Viata e o serie continua de despartiri… Despartirea de colegii care pornesc in directii opuse atunci cand termina scoala generala, liceul sau facultatea… Despartirea de cei cu care am copilarit pentru ca se aseaza la casele lor si merg unde cred ei ca vor trai mai bine… Despartirea de prieteni pentru ca merg sa studieze in locuri indepartate de cel unde inveti tu si astfel distanta, inamicul numarul unu, isi spune cuvantul, dar, de asemenea, intervin multe alte motive… Despartirea de familie, atunci cand, fortat de imprejurari trebuie sa stai departe de casa si sa te intorci o data la nu stiu cat timp sau cea mai grea despartire, de cei dragi, pentru ca acesta este firul vietii, iar cei care ne parasesc merg intr-o lume mai buna…
De obicei, atunci cand pe cel drag noua il pierdem, atunci regretam cel mai mult ca nu am facut anumite lucruri sau ca am gresit si am actionat nepotrivit… atunci regretul nostru este in zadar, iar de cele mai multe ori, raul facut nu mai poate fi reparat. Tocmai ca viata e scurta, este unica ar trebui sa fim altfel… mai amabili, mai rabdatori, mai intelegatori cu cei din jurul nostru.
Poate mie imi este mai usor sa spun si sa simt aceste lucruri, acum, pentru ca imi permit sa fac o retrospectiva a vietii trecute si petrecute cu ALINA si sa-mi reprosez anumite atitudini fata de EA, de care imi pare rau ca s-au intamplat, iar eu din ignoranta si lipsit de maturitate, n-am inteles-o si n-am stiut sa gestionez corect o situatie, desi actionam inspre binele EI.
Sunt multe motive care inca ma framanta, multe pe care le constientizez de parca s-ar fi intamplat ieri, regrete, remuscari si in final de ce motivul despartirii noastre a fost… moartea? Inca astept sa sune la telefon sa-mi spuna ca mai intarzie de la scoala si inca ma mai surprind uitandu-ma dupa EA pe fereastra. Si cu toate acestea, inca nu am innebunit (din punct de vedere medical). Se intampla sa ma prabusesc in mijlocul casei si racnesc ca o fiara de durere, plang pana la epuizare si apoi ma ridic si merg mai departe spunandu-mi ca “a merge dupa EA” este un lux pe care nu mi-l permit in viata. A muri si eu ca sa pot fi alaturi de EA este prea mult… imi depaseste posibilitatile fizice, nu pot decat sa traiesc prin amintirea EI si sa astept sa-mi puna o vorba buna – intr-o alta lume- sa fac fata intai psihic situatiei si apoi din celelalte puncte de vedere.
Ma consolez cu amintirile si pozele ramase, cu EA si alaturi de EA, desi uneori acestea iti pot provoca o suferinta in plus, dar in aceeasi masura cred ca tot ce nu te omoara cu adevarat te face mai puternic.
Farcas Axel
februarie 18, 2011 at 12:32 pm
Copilaria este un cuvant incarcat de sentimente si amintiri care uneori te intristeaza, alteori te bucura, ceva ce stim ca dupa un timp nu ne mai apartine in totalitate. In inocenta din ochii ALINEI, pe care cu siguranta eu nu am vazut-o niciodata, e foarte posibil ca cineva din acei “prichindei” sa se fi regasit, asa cum eu ma uitam in ochii EI si imi aduceam aminte de copilaria mea. Totul era atat de simplu… Toata lumea ii lua apararea, toti o iubeau, desi EI nu ii pasa si nici macar nu avea nevoie de iubirea lor. Avea un loc al EI pe care il exploata la maxim cu ceilalti copii si nu ii pasa daca avea bani sau nu, daca ii impresiona indeajuns de mult pe prietenii ei, EA era doar EA. Un copil simplu, care nu cunostea lumea celor “mari”, care oricum era o lume obositoare, plictisitoare, enervanta si neplacuta. Era doar EA si jucarioara ei, papusa ,,baby born” la care nu ar fi renuntat nici in ruptul capului, deoarece o intelegea, era intotdeauna langa EA, nu o certa, nu o punea sa-si faca temele, pur si simplu era dispusa sa-i faca toate poftele. Mi-aduc aminte cu nostalgie de clipele minunate petrecute in copilaria EI, toate acele jocuri cu copiii, acasa, la padure, la strand sau in alte locuri, care faceau ca ziua sa ma uite pe mine, ajungand obosita seara acasa. Era de vis cand se arunca in mormanele de frunze, la tara, toamna si se prafuia din cap pana in picioare, respirand praful ala pana in fundul plamanului. Dar EI nu ii pasa ca era murdara din cap pana in picioare, sau ca printre frunzele alea erau urechelnite si fel de fel de insecte. Ce ii pasa ei ca mama statea zilnic sa-i spele hainele. Cate amintiri… Habar nu avea EA atunci ce inseamna grijile parintilor si celor din jur, EA era concentrata pe propriile ei trasnai si nebunii care ii inveseleau ziua, era ca o printesa, cum obisnuiam sa-i spun, care isi putea desena lumea in culori, nu ca cei mari, doar in alb si negru.
Daca ar fi sa gasesc sinonimul copilariei, cel mai potrivit cuvant ar fi libertatea. Libertate care cu cresterea in varsta ni se fura un pic cate un pic. Nimeni nu ne poate fura toata libertatea, deci un strop de copilarie va fi mereu in noi, dar din pacate nu il vom mai putea valorifica asa cum obisnuiam. Iportant este sa te bucuri de momentele traite chiar daca trecutul a avut si parti urate, trebuie sa ne amintim doar acele clipe de vis pe care le-a trait total, intens, candva, copilul din noi. Copilaria lui ALINA va ramane intotdeauna intiparita ca un filmulet, in interiorul meu, in constienta si retrospectiva timpului. Acolo unde copilul de alta data este mort definitiv, acolo se va gasi intotdeauna un suflet trist, singur si pierdut. Niciodata nu e prea tarziu sa scoatem putin copilul din interiorul nostru la suprafata, pentru ca doar atunci vom simti fericirea si bucuria imensa pe care o simteam cand era cu noi.
In spatele privirii inocente si necunoscatoare, pana si un copil crede ca aceasta pretioasa copilarie reprezinta fericirea, iar maturitatea doar dezastru. Parerea mea este ca normalitatea se naste atunci cand copilaria si maturitatea se combina echilibrat.
Viata poate fi inteleasa numai privind in urma, dar poate fi traita numai privind inainte.
Nyilas Diana
februarie 28, 2011 at 6:15 pm
Am foarte multe amintiri legate de draga noastră colegă Alina și recunosc că am intrat aici de nenumărate ori pentru a-mi aduce aminte de Alinuța, însă este prima dată când scriu. Și pe mine m-a emoționat compunerea Giorgiei și cred că pe oricine a cunoscut-o pe Alinuța îl emoționează compunerea “Alături de îngeri”. Imi place să îmi aduc aminte de clipele frumoase petrecute cu Alina, care pot fi simple, dar înseamnă foarte mult pentru mine. Imi aduc aminte că într-o zi când mergeam la cantină Alina m-a rugat să merg cu ea la baie și în drum spre școală am povestit despre colegi. Această întâmplare nu pare ieșită din comun însă mie mi-e foarte dragă pentru că îmi aduce aminte de acea colegă cu ochii blânzi și privirea caldă pe care nu o să o uit niciodată.
Carmen
martie 1, 2011 at 8:28 am
Dragă Diana,
E adevărat, relațiile cele mai calde de prietenie adevărată nu sunt și nici nu trebuie să fie “ieșite din comun”. A ne împărtăși sentimentele cu prietenii este un lucru simplu și firesc, dar la fel de esențial ca și a bea apă. Atunci când cineva drag dispare de lângă tine, ai senzația că o parte din universul tău s-a stins, pentru că ai rămas singurul purtător al acelor amintiri, însă duioșia momentelor de apropiere sufletească petrecute împreună îți rămâne în suflet, iar asta e o alinare oarecum, nu?
Farcas Axel
martie 3, 2011 at 8:59 am
Sunt convins ca la fel ca Diana, perceptia si amintirile legate de ALINA ale celorlati colegi se pot exprima in aceeasi nota generoasa, in aprecieri de bine. EA a incercat sa fie simpla dar profunda in sentimente, a stiut sa-si pretuiasca colegii, dar nu a avut timpul necesar sa va arate ca se simtea extrem de bine alaturi de voi, fapt dovedit si cand doctorii i-au sugerat sa stea acasa, intre doua sedinte de chimioterapie, dar EA a preferat sa mearga la scoala pentru ca voi ati fost esenta bucuriei ei. Poate va mai amintiti cand purta batic pe cap, deoarece EA nu mai avea par. EA a inteles ca boala i-a furat copilaria, voi nu ati simtit acest lucru, pentru EA viata era o continua lupta cu boala, dar in fata voastra a incercat sa se detaseze… uneori sa zambeasca.
Eu incercam sa-i redau speranta, sa o fac sa creada intr-o lume mai buna in care binele si sanatatea EI vor triumfa, pentru ca eu credeam in asa ceva.
Dar au aparut norii cenusii de primavara si am inteles ca pana aici a fost, copilaria EI mai departe nu are drum.
E greu sa accepti si sa intelegi de ce mor copiii! Cine decide asa? Cu ce drept? Nu vreau sa aud de Dumnezeu, de soarta, de pacate si alte nevoi. Nu vreau sa aud ca suntem prea mici pe lumea asta ca sa putem judeca sau decide.
De ce ALINA, micuta si trista, nu mai avea fire de par in cap, era umflata ca un trup neinsufletit ce pluteste pe apa? Ea ma privea cu niste ochi mari si intrebatori. Si eu, om matur, atotstiutor, nu puteam sa-i raspund nimic. Stateam neputincios, ma tineam tare, pana ameteam, pana ce ochii imi amorteau de lacrimi pe care nu vroiam sa le scap. Ma intorceam cu spatele la ea si ma ascundeam. Ma ascundeam intr-un colt de rusine ca traiam, ca mie mi-a mers mai bine, ca eu am crescut, am terminat scoala, m-am indragostit, am facut atatea…
Ea nu va fi nimic. Ea va fi doar pamant. Si din toata viata pe care a trait-o se va alege doar cu durerea.
Cu toate acestea sufletul meu o va purta in eternitate.
Farcas Axel
martie 8, 2011 at 8:39 am
Liniste, pace si bucurie. Flori oferite din suflet, lumina si caldura. Oameni dragi aproape, sentimente impartasite. Asta ar trebui sa insemne 8 Martie. Asta ar trebui sa aduca.
De cand a ,,plecat” ALINA, nu imi mai plac sarbatorile, indiferent de natura lor, spiritul lor nu mai ajunge la sufletul meu. Cand traia ALINA, o simteam cum asteapta ziua de 8 Martie, copil fiind, cu un amestec de emotie si teama. O dorea pentru ca insemna un ghiocel, o floare, un martisor pe care le purta cu mandrie in aceasta zi, ii placeau mult florile pe care le oferea in alte ocazii mamei ei. Astepta aceasta zi, la fel ca alte sarbatori, pentru ca sufletul de copil inca dorea sa creada in povesti si, mai ales, in posibilitatea transformarii lor in realitate. Banuia ca in aceasta zi, cel putin din partea mea si a fratelui ei, urma sa primeasca cate o floare, iar sperantele pentru mai multe se indreptau invariabil catre colegii ei. Sosea acasa de la scoala cu privirea aceea multumitoare ca au mai fost si altii care au apreciat-o si printr-un gest tandru si afectiv i-au oferit flori. Incerca si reusea singura sa creeze magia acestei zile, acea stare de implinire si liniste pe care o doream atat de mult si in final ne-o transmitea si noua. Acum insa cred ca trecutul si-a pus deja prea intens amprenta asupra mea si, in anii ce-au urmat, simt ca sunt singur, chiar printre oameni.
Acest sentiment de acuta singuratate nu m-a mai parasit niciodata, de cand ALINA nu mai este, indiferent daca petrec anumite sarbatori intr-o multime galagioasa de oameni sau intr-un cadru intim, linistit si calm.
Pur si simplu, oricat m-as stradui, oricat de mult as cauta-o, magia si frumusetea unor sarbatori nu ma mai atinge, nu isi gaseste loc spre sufletul meu.
La fiecare inceput de nou an imi spun ca voi trai, in anul ce incepe, toate sarbatorile cu sufletul deschis si ma voi bucura de ele. La fiecare sfarsit de an imi dau seama ca n-am facut decat sa trec prin ele chinuindu-ma, traindu-le cu sufletul strans. Ajung in acelasi loc, invariabil.
Fara ALINA totul e altfel… scepticul din mine e vesnic treaz, vesnic la panda… sunt atat de multe intrebari pe care mi le azvarle-n minte…
Poate ca in astfel de zile cautam caldura sufleteasca, suflete frumoase, incercam sa fim impacati, cu adevarat, cu noi insine, sa fim plini de lumina sufleteasca, de daruire si bunatate. Sa avem iubire, sa o putem impartasi cu cei apropiati. Ce altceva ne-ar trebui?
De multa vreme nu-mi mai pun dorinte. Dar, daca mi-as dori ceva, cu adevarat, in aceasta zi… stiu, mi-as dori imposibilul.
Dar e imposibil si oricat l-as dori, n-are cale de acces spre mine. Stiu ca e lucrul pe care trebuie sa-l inteleg. Poate asta ar fi dorinta inteleapta pe care ar trebui sa o am in minte si in suflet: sa pot sa inteleg si sa accept.
Insa… imi doresc… mi-as dori sa ma pot privi prin alti ochi cateva clipe… sa pot sa ma vad prin ochii sufletului unui copil, a acelui copil care s-a numit ALINA care, candva, se regasea atat de mult in mine. As vrea… ca sa inteleg, cu adevarat, ce sunt.
Farcas Axel
martie 26, 2011 at 8:01 am
Azi se implinesc 3 ani de cand ALINA nu mai este printre noi, ne-a parasit si a lasat loc unei mari dezamagiri,tristeti si un imens gol in suflet. Dezamagirile sunt normalitate, se spune. Da, poate o fi asa. Insa sunt dezamagiri din care sufletul nu-si mai revine vreodata. Sunt dezamagiri ce-si pun atat de tare amprenta asupra noastra incat ne transforma si nicicum nu mai putem fi ceea ce-am dori sa fim. Sunt dezamagiri care ne faramiteaza fiinta, ne amarasc existenta, ne afunda intr-un intuneric sufletesc din care nu mai putem iesi. Sunt dezamagirile pe care ni le provoaca tocmai acei oameni carora le-am daruit cu mai multa deschidere, cu mai multa implicare si incredere, sufletul nostru. Acei oameni pentru care am fi renuntat la noi, sa le fie lor bine.
ALINA nu mai este… suflet bun si cald care mi-a marcat o parte a vietii, cu siguranta cea mai frumoasa, minunea pe care o intalnesti o data in viata, a plecat…
Ziua aceea de inceput de primavara, pe cat de aproape tot atat de indepartata, care mi-a impartit, fara sa ma intrebe, viata in doua parti – cea de dinainte si cea de dupa, e ziua in care entuziasmul de viata a explodat in mine. Acel entuziasm s-a restrans in mine, si s-a tot micit, inca un pic, inca un pic, si tot asa… si-acum, n-a mai ramas decat – poate – o urma. La fel s-a intamplat cu increderea, cu speranta, dinainte, care mi s-a infiltrat in suflet intr-atat incat o credeam cu adevarat posibila, indeplinibila… ca ALINA va trai.
” Nu credeam sa-nvat a muri vreodata “, frumos o spune poetul si inteleg ca, de fapt, asta m-a invatat si ma invata, inca, viata. Ca poti invata sa mori. M-a invatat ALINA. Pas cu pas, intr-un ritm cumplit de lent, sfasietor. Mor, rand pe rand, seninatatea, bucuria, lumina, dorintele, iluziile, determinarile… mor toate, lasand loc tristetii, durerii, agoniei…
Atunci, in trecut, mai bine de 3 ani, inca credeam ca minunile exista. Credeam in fericiri scurte cat o clipa. Poate pentru ca le primeam. ALINA incerca, se lupta cu boala, erau din cand in cand sperante, si-mi era sufletul inundat de parfumul lor. Pentru ca atunci inca luptam pentru implinire. Si-acum lupt impotriva resemnarii neimplinirii.
A fost, atunci, primavara sperantei.
Anul acesta ar trebui sa nu mai fie primavara.
Multumesc tuturor celor care isi mai amintesc de ALINA si care isi fac timp azi, sa o comemoreze intr-un fel sau altul… restul e tacere…
Antonio
aprilie 4, 2011 at 6:24 am
Dragă jurnalule,
Pe când eram în clasa a II-a, noi copiii alergam şi strigam, care mai de care, cât de tare puteam. Vara aproape sosise, iar şcoala era pe terminate. Noi, sincer, nu prea eram încântaţi, pentru că fiind o clasă unită ne doream să stăm mai mult timp împreună.
Serbarea sosise şi eu am primit o veste care nu-mi prea făcea cu ochiul. Trebuia să plec în Spania la unchiul meu cel drag. Nu aveam curajul să le zic colegilor că voi pleca şi nu ne vom mai mai juca împreună. Mai ales, nu puteam să le spun celor mai bune prietene ale mele, Alina, Giorgia, Goga7 cum îi spuneam noi, Diana şi Ana, care îmi erau aidoma unor surori.
Vara se sfarşise, iar eu doream să înceapă şcoala. Într-un final, şcoala a început şi mi-am revăzut bucuros colegii. Tata, cu ocazia începeri şcolii mi-a cumpărat un ursuleţ cu care m-am împrietenit foarte repede aşa că i l-am dăruit unei prietene la care ţineam foarte mult, Alina – o fetiţă blondă, caldă, iubitoare şi cu ochii albaştri asemenea mării. Ne jucam în fiecare zi cu ursuletul, iar Alina îl numise Toni. Oare de ce i-a pus numele meu? Probabil că Alina a vrut să îşi amintească de mine, pentru că i-am dăruit cel mai de preţ lucru al meu. Pauzele pentru noi erau ca nişte ore plăcute, în care ne jucam şotron sau „Băieţii prind fetele” sau cel mai frumos ,,Ţară, ţară vrem ostaşi” -la jocul acesta eu eram cel mai bun, pentru că aveam un aliat de încredere: ,,Burta”. Fetele vroiau întotdeauna să fie cu mine în echipă, deoarece ştiau că vor câştiga. Noi eram cei mai buni prieteni şi nimeni nu ne putea strica prietenia .
Zilele treceau şi clasa a III-a sosise. Vara trecuse foarte repede, chiar dacă eu am avut parte de multe aventuri prin multe-multe staţiuni din Italia şi Franţa . Mi-am revăzut colegii, însă. Alina era cam tristă. Am simţit că ceva se întâmplase cu ea. Alina era bolnavă. Mergea la doctor în fiecare zi şi eu eram foarte îngrijorat pentru ea. Într-o zi mama Alinei a venit la şcoală să ne transmită ca Alina se simte mai bine, dar grija nu mă părăsise. În altă zi am aflat că Alina este în spital. Nouă ne era dor să povestim şi să ne jucăm în pauză cu ea. Dar eu m-am încurajat şi i-am spus bunicii mele: ”Aş vrea să merg la spital să o vizitez pe Alina”. De atunci am mers la spital foarte des, iar Alina era foarte fericită când ne vedea că urcăm scările spitalului. În clipele acelea, Alina uita de toate durerile. După un timp, am aflat că boala se agravase. Am fost şocat. Tremuram imaginându-mi că aş putea să-mi pierd cea mai bună prietenă.
Peste o săptămână doamna profesoară, cu lacrimile în ochi ne-a spus vestea cutremurătoare, care m-a făcur să lăcrimez. Vestea groaznică era despre Alina. Doamna profesoară ne-a spus ca Alina nu mai e printre noi şi este în lumea celor buni acum, între norişorii pufoşi din cer. În acea zi eu am fost o mămăligă, plângeam continuu. Mi-am luat rămas bun de la Alina şi de la ursuleţul Toni, care stătea la picioarele ei. Mi-am luat adio de la el şi de la Alina, însă de la amintirile cu ea nu-mi voi lua niciodată adio.
Antonio
Giorgia
aprilie 4, 2011 at 6:31 am
Dragă jurnalule,
În tot acest timp ţi-am facut atâtea dezvăluiri, dar niciuna despre cum sunt eu acum. Poate pentru că nu am vrut, poate pentru că nu am ştiut. Dar astăzi îmi fac curaj şi o să îţi povestesc despre mine.
Păi, o să încep cu începutul. Am doisprezece ani (săptămâna viitoare în douăzeci şi doi o să împlinesc treispreze), numele meu este Giorgia şi sunt în clasa a VI-a. Dar această „introducere” este una uzuală, aşa că nu îi da prea multă atenţie, dragă prietene. M-am schimbat mult în toţi aceşti ani. Am trecut de la părul tuns scurt, băieţeşte, la părul lung de domnişoară, de la prietenii imaginari, la prietenii adevaraţi şi de la literele făcute în joacă, la calcule sau compuneri serioase. Acum nu mai am aceeaşi înfăţişare de copil inocent şi să fiu sinceră câteodată regret. Am un program foarte încărcat şi câteodată am impresia că nu o să reuşesc să îmi termin temele. Avantajul meu este că niciodată nu mă plictisesc. Nu vreau să te plictisesc cu orarul meu, deoarece marea majoritate a timpului mi-o petrec învăţând sau participând la tot felul de activităţi extraşcolare. Să ştii, dragă jurnal, oricât de ocupată aş fi, întotdeauna îmi găsesc timp pentru prietenii mei. Ei sunt o altă parte din mine. Mulţi spun că nu mă înţeleg şi adesea mă întreabă : „Tu toată ziua înveţi?”. Ei bine, nu învăţ toată ziua. Îmi fac timp şi pentru mine. Îmi place să vorbesc pe messenger, să ascult muzică şi chiar să îmi fac temele.
Şi pentru ca în prima parte a „prezentării mele” am vorbit despre lucrurile pe care le fac zi de zi, acum am să-ţi vorbesc despre visele mele. Sinceră să fiu nu prea ştiu ce vreau să devin când o să fiu mare. Nu sunt genul de copil care să îşi dorească să ajungă doctor, profesoară sau femeie de afaceri. Într-un timp vroiam să devin actriţă. Acum m-am plictisit de această dorinţă. Visul meu cel mare este să am rezultate extraordinare în continuare la şcoala, iar când voi deveni adult vreau să fiu celebră. Poate că pare absurd, dar pe scenă mă simt într-adevăr precum o stea. Ador luminile reflectoarelor care îmi luminează ochii atunci când urc pe scenă şi inima îmi bate cu putere atunci când sunt aplaudată. E fascinantă strălucirea pe care o descoperi acolo sus.
Dragă jurnal, ştiu că doamna profesoară de limba română ne-a rugat să depăşim momentele triste, dar, de fiecare dată când am o reuşită, nu pot să nu mă gândesc la colega mea care acum este sus de tot. Mai sus decat voi ajunge eu vreodată pe scenă. Şi mă gândesc la ea deoarece ea obişnuia să îmi fie alături tot timpul şi chiar şi acum îi simt prezenţa când îmi este greu. Dar viaţa mea trebuie să continue şi trebuie să trec peste acest obstacol, oricât de rău mi-ar părea. Am acum lângă mine mulţi oameni care îmi sunt dragi şi care mă iubesc.
Giorgia
Farcas Axel
aprilie 7, 2011 at 7:51 am
Cata vreme avem amintiri, trecutul continua sa existe. Cata vreme avem speranta, viitorul ne asteapta.
M-au bucurat si induiosat in aceeasi masura cuvintele si gandurile frumoase scrise de Antonio si Georgia care si-au gasit timp sa-si aminteasca de ALINA, sa caute in trecutul timpului firave crampeie de amintiri legate de EA, de acel timp.
In cautarea voastra, in cautarea mea, ma pierd in fiecare clipa ce imi aminteste de voi, si as vrea sa pot sa uit, sa nu mai doara rana asta asa de tare. Dar e in zadar…oricat am incerca trecul nu poate fi sters cu buretele si sa o luam de la capat. Cineva spunea “ Nu rupe firul prieteniei ca oricat ai incerca sa il legi la loc nodurile vor fi vizibile”.
Mi-e dor de voi,Antonio, Georgia si ceilalti colegi a lui ALINA, de trecut, de amintiri, de clipe ce trec pe langa mine, de momente memorabile de iubirea ce inca o purtam pentru ALINA si stiu ca oricat as vrea nu pot da timpul inapoi…si cat as vrea sa pot.
Atat as vrea sa retraiesc zilele in care , voi colegii ei, ati fost alaturi de ALINA, sa fie ca la inceput pentru ca nu se stie unde vom fi peste cateva luni, care va fi drumul nostru in viata…ce vom face maine. Si cand aveam impresia si certitudinea ca vom ramane mereu asa viata i-a o alta intorsatura si ne demonstreaza contrariu. As vrea sa am regrete dar nu am…au fost moment mult prea frumoase,la scoala cand era ALINA cu voi, ca sa am regrete sau ca sa le uit sau sa nu fac nimic ca sa le aduc inapoi macar pentru o clipa…macar sa imi pastrez speranta vie pentru un minut. Tu Antonio, probabil prietenul EI adevarat si unic, ai reusit sa pastrezi acele amintiri care te-au marcat.
Poate ochii EI inca te privesc, aceiasi doi ochi care te.au iubit si au avut, poate uneori, grija de tine..dar tu nu.i poti vedea si nu e din cauza luminii, nici a intunericului,nu e din cauza departarii,nici a apropierii,e de vina timpul…candva de mult ii recunosteai usor,ii iubeai, dar acum sunt lipsiti de viata, pentru tine nu mai reprezinta nimic sau cel putin asta incerci sa te convingi…dar alta data, Antonio,insemnau mult.
Incercam sa cautam explicatii acolo unde nu exista,si desi suntem siguri ca nu vom gasi nimic,cautam in continuare incercand sa scapam de acea secunda de singuratate , secunda care de fapt e un minut,o ora,o zi, o saptamana, o luna,un an,o clepsidra cu nisip ud…
Sa ne amintim cu drag ca si ALINA ne-a iubit pe toti.
Camelia Guia
aprilie 11, 2011 at 9:34 am
Este pentru a nu stiu cata oara cand incep sa redau ce simt gandindu-ma la Alinuta… si nici de data aceasta nu sunt convinsa ca voi avea puterea sa duc totul la sfarsit. Pe buna dreptate gandesc unii de ce in mai bine de 1000 de zile nu am gasit un moment pentru a scrie ceva pe blog. Nu are nici o legatura cu timpul ci mai degraba cu starea sufleteasca.Se spune ca daca vrei sa fii pozitiv trebuie sa gandesti pozitiv, daca vrei sa fii bun trebuie sa te inconjuri de oameni buni si daca vrei sa primesti zambete trebuie sa stii cum sa le oferi. Dar ce ne facem cu tristetea si cu durerea care nu ne cere voie sa ne domine din cand in cand?Cum pot eu sa-mi invat sau conving fratele mai mare sa treaca peste durere, daca nici eu nu pot? Si cred ca orice mama sau parinte daca isi imagineaza doar ce s-ar intampla daca copilul lui de doar 9 ani ii face cu mana nu din parc ci din cer de la ingerasi, ar simti o lacrima in coltul ochilor, o apasare puternica in piept si o replica venita din senin: ” Doamne fereste-ma!”.
Acum trei ani, in noaptea aceea, am simtit foarte clar ce inseamna sa te doara sufletul. Dupa mai bine de 1000 de zile inca mai doare. La mine mai putin. Dar la fratele meu parca durerea se amplifica. Cred ca prin bunatatea lui( sunt rari oamenii de acest fel pe lume…), ia de la toti cei care i-au fost apropiati Alinutei din durerea lor si o duce el. Ce altceva mai bun ar putea face decat sa fie cu Alinuta in suflet tot timpul. Peste ani, noi vom avea cicatrice la ranile din suflet, vor ramane doar urme, insa stiu cu siguranta ca rana fratelui meu nu se va vindeca niciodata orice i-as spune, scrie, sau transmite. Si poate ca asa Alinuta va fii de fapt vesnic vie si ne va alina suferinta asa cum i-a fost predestinat prin nume…
Farcas Axel
aprilie 14, 2011 at 1:22 pm
Azi am citit acest eseu simbolistic, care m-a impresionat prin simplitatea naratiunii si mi s-a parut important sa il postez pe blog, in masura in care fiecare poate extrage esentialul ideii.
,,Acum vreo douazeci de ani, lucram ca taximetrist, ca sa ma intretin. Intr-o noapte, cand am ajuns la o comanda, la 2:30 AM, cladirea era in intuneric, cu exceptia unei singure lumini la o fereastra de la parter…
In asemenea circumstante, multi taximetristi ar claxona o data sau de doua ori, ar astepta un minut si apoi ar pleca. Dar am vazut prea multi oameni care depindeau de taxi ca fiind singurul lor mod de transport. Daca nu mi se parea un pericol, intotdeauna mergeam la usa. Deci, am mers si-am batut la usa…
- “Doar un minut” raspunse o voce firava, a unei persoane mai in varsta.
Auzeam ceva tras de-a lungul pardoselii.
Dupa o pauza lunga, usa s-a deschis. O femeie mica de statura, in jur de vreo 80 de ani statea in fata mea. Purta o rochie colorata si o palarie mare cu o panglica de catifea prinsa pe ea, ca o femeie dintr-un film din anii ’40. Langa ea era o valiza mica, de nailon. Apartamentul arata ca si cum nimeni n-ar mai fi locuit acolo de ani de zile. Tot mobilierul era acoperit cu cearsafuri.
Nu gaseai nici un ceas pe pereti, nici bibelori sau alte lucruri pe rafturi. Intr-un colt era un panou plin cu poze protejat de un suport de sticla.
- “Ai putea sa-mi duci bagajul pana la masina?” zise ea.
Am dus valiza la masina si apoi m-am intors sa o ajut pe femeie. Ea m-a luat de brat si am mers incet spre masina. A continuat sa-mi multumeasca pentru amabilitate.
- “Nu e mare lucru” i-am zis eu. “Doar incerc sa-mi tratez pasagerii in felul in care as vrea ca mama mea sa fie tratata.”
- “Oh, esti un baiat asa de bun!” zise ea.
Cand am intrat in masina, mi-a dat o adresa, si apoi m-a intrebat:
- “Ai putea sa conduci prin centrul orasului?”
- “Nu este calea cea mai scurta” am raspuns eu. – “Oh, nu conteaza” spuse ea. “Nu ma grabesc. Eu, acum, merg la azil…”
M-am uitat in oglinda retrovizoare. Ochii ei erau scanteietori…
- “Nu mi-a mai ramas nimeni din familie…” a continuat ea. “Doctorul spune ca nu mai am mult timp…”
In tacere, am cautat ceasul de taxare si l-am oprit.
- “Pe ce ruta ati vrea sa merg?” am intrebat.
Pentru urmatoarele doua ore am condus prin oras. Mi-a aratat cladirea unde odata ea lucrase ca operator pe lift. Am condus prin cartierul unde ea si sotul ei au locuit cand erau proaspat casatoriti. M-a dus in fata unui magazin cu mobila care, odata, fusese o sala de bal unde obisnuia sa mearga la dans, pe vremea cand era fata. Cateodata ma ruga sa opresc in fata unor cladiri sau colturi de strada si sa stau cu ea acolo in intuneric, contempland in tacere. Cum s-a aratat la orizont prima raza de soare, mi-a spus dintr-odata:
- “Sunt obosita… Hai sa mergem.”
Am condus in tacere spre adresa pe care mi-o daduse. Era o cladire ieftina, o casa mica, cu un drum de parcare care trecea pe sub o portita… Doi oameni au venit spre taxi, cum am ajuns acolo. Erau atenti si concentrati asupra fiecarei miscari pe care o facea femeia. Am deschis portbagajul si am dus micuta valiza pana la usa. Femeia fusese deja asezata intr-un scaun cu rotile.
- “Cat iti datorez?” a intrebat ea, in timp ce-si cauta portmoneul..
- “Nimic” am zis eu.
- “Dar trebuie si tu sa te intretii….”
- “Nu va faceti griji…sunt si alti pasageri” am raspuns eu…
Aproape fara sa ma gandesc m-am aplecat si am imbratisat-o. Ea m-a strans cu putere…
- “Ai facut unei femei in varsta un mic moment de bucurie” spuse ea. “Multumesc.”
I-am strans mana si apoi am plecat in lumina diminetii.
In spatele meu, o usa se inchisese… Era sunetul de incheiere al unei vieti…. Nu am mai luat alti pasageri in tura aceea de lucru…
Am condus pierdut in ganduri… Pentru restul zilei, de-abia puteam vorbi…
Ce ar fi fost daca femeia aceea ar fi dat peste un taximetrist manios sau unul care ar fi fost nerabdator sa-si termine tura?…
Ce-ar fi fost daca as fi refuzat sa iau comanda, sau doar sa claxonez o data si apoi sa plec?…
Uitandu-ma in urma, nu cred ca am facut ceva mai important in intreaga mea viata…
Suntem tentati sa credem ca vietile noastre se invart in jurul unor momente marete. Dar adesea aceste momente marete ne iau prin surprindere – frumos impachetate in ceea ce altii ar considera ceva neinsemnat. OAMENII S-AR PUTEA SA NU-SI AMINTEASCA EXACT CEEA CE AI FACUT SAU CEEA CE AI SPUS, DAR INTOTDEAUNA ISI VOR AMINTI CUM I-AI FACUT SA SE SIMTA!!! Viata aceasta s-ar putea sa nu fie petrecerea pe care o speram, dar cat timp suntem aici putem de asemenea sa dansam. In fiecare dimineata cand imi deschid ochii, imi spun : “Ziua de azi este o zi speciala!”
Amintiti-va asta, prietenii mei: nu ne mai putem intoarce niciodata inapoi, acesta e singurul show pe care il jucam. Trateaza oamenii in felul in care ai vrea TU sa fii tratat !!!!!!!!!! ”
Sa ajungi la simplitate e mereu o actiune complicata. In simplitatea cuvintelor si a dramei descrise mai sus, am gasit mult adevar si in aceeasi masura o complicitate cu momentul respectiv. Simplitatea este o consecinta si o caracteristica a copilariei. De multe ori m-am gandit ca acele momente in care simteam ca ALINA traia ,,simplu”, in care nu se intampla ,,nimic special”, au fost cele mai autentice momente de conectare cu EA. Dincolo de acele momente pe care, acum, le cataloghez drept banale, a existat o lume a suferintei.
Am avut ocazia sa realizez ca viata a fost cu atat mai frumoasa cu cat au existat lucruri simple.
Farcas Axel
aprilie 22, 2011 at 8:16 am
Pe planeta Pamant, care ne-a consemnat nasterea, avem posibilitatea pentru o perioada, care se defineste a fi viata noastra, sa cunoastem o parte mai mica sau mai mare din tot ce se poate intampla aici.
Putem cunoaste bucuria sau tristetea, linistea sau zbuciumul, sanatatea sau boala, cinstea sau nemernicia, dragostea, indiferenta sau ura, lumina sau intunericul…Mai mult sau mai putin vremelnic, putem afla si simti orice stare din imensa plaja dintre lacrima si zambet. Se spune ca totul depinde de o serie intrega de factori, cum ar fi norocul, destinul, intamplarea… In viata fiecaruia dintre noi, exista anumite momente sau trairi care pot avea o importanta covarsitoare pentru toate zilele ce urmeaza sa le trăim.
Trairile sunt altele de la an la an. Cel putin pentru mine asa sunt.Difera in fiecare an sentimentele si starile prin care trec.
Farame de amintiri se odihnesc langa mine… ma privesc cu ochii umezi si ma roaga sa nu le alung.
Imi amintesc ca primul articol scris despre ALINA, s-a intitulat sugestiv ,,Cand ingerii nu mai pot sa lupte” consemnat si pe acest blog de catre Simona I.Leroi din Franta. Ca o analogie, imi place sa cred ca fiecare primeste in dar un inger care sa vegheze pasii nesiguri, care sa stearga lacrimile cu aripa sa. Uneori il regasim abia tarziu, cand aripile sale obosite au incetat sa mai zboare. Ingerul meu a stat putin… nu i-am putut spune niciodata cat de mult o iubesc… dar imi place sa cred ca EA stia. Mi-a inteles fiecare bataie a inimii, imi cunostea fiecare gand si cuvant nerostit. Plagea cu mine, radea pentru mine, ma iubea.
Si a plecat… cu lacrimi in ochi.
Pe podeaua rece amintirile EI sunt imprastiate peste tot…zi de zi…ora de ora…le vad, le simt… ma dor. Ma doare dorul de EA, ma dor clipele fara EA…si as vrea sa stau in ploaie sa nu se mai vada lacrimile curgandu-mi pe obraz.
Ingerul meu a zburat… prea devreme…si m-a lasat cu un suflet zdrobit.
Am incercat sa trasez, pe plan spiritual, o paralela a simtamintelor care ne inconjoara deoarece pentru unii, in aceste zile,se rememoreaza drumul calvarului, prin care Iisus a luat de pe umerii nostri povara pacatului, urcand Golgota sacrificiului si a mantuirii!
Va doresc sa cunoasteti starea de bucurie si fericire, sa va bucurati de frumusetea acestei primaveri!
Va urez sa aveti ragazul, starea de sanatate si liniste, pentru a va lasa patrunsi de miracolul Sarbatorilor de Pasti!
Farcas Axel
aprilie 27, 2011 at 8:04 am
Azi se implineste un an de cand prin amabilitatea,sensibilitatea si efortul pus in practica de dn. Carmen Costina, s-a conturat acest blog, in memoria ALINEI. Probabil, prin tot ce a lasat in constiinta noastra, trecerea EI efemera, a meritat.
Ii multumesc in special dn. Carmen C. si celorlalti care si-au gasit timp si starea necesara pentru a rememora momente speciale petrecute alaturi de ALINA.
Empatia blogosferei a curs suficient printre randurile, gandurile firesti si de buna intentie ale spiritului comun ce ne-a calauzit inainte-in aceasta perioada- pentru ai aduce un omagiu ALINEI, ca pe o faclie ce este, plina de lumina!
Cu siguranta comunicarea intre oameni, chiar si pe aceasta cale, este necesara, intrucat , atunci cand lipseste, chiar insusi aceasta faclie razbate mai greu prin hatisurile clipei!
Noi oamenii… asa ne este dat de la natura ; sa intelegem doar atunci ca ne lipseste cineva drag cu adevarat cand el dispare fizic din viata noastra- dar avem un mare plus; sa ne ramana in suflet pentru totdeauna…
Aniversarile ca si comemorarile sunt intotdeauna prilej de reflectie, dar si uneori de incercari de rememorare a trecutului. In aceasi masura sunt momente in viata cand ti-e atat de dor de cineva incat iti vine sa-l scoti din visele tale si sa-l imbratisezi cu adevarat.
Eu percep locul acesta-blogul- ca pe o oaza de unde iau putina apa ca sa-mi limpezesc buzele si fruntea arsa de vantul realitatii crude si deloc romantice.
Chiar daca am scris destul de mult si poate uneori neinteresant pentru unii, eu v-am citit pe toti, v-am simtit asa cum sunteti fiecare, strabatuti de o rezonanta ce ne leaga sufletele in amintirea ALINEI.
Farcas Axel
mai 2, 2011 at 9:17 am
Plimbandu-ma prin oras zilele trecute, la sfarsit de saptamana, profitand de vremea frumoasa, am asistat in centrul orasului… la un spectacol deosebit. Lumea iesise la plimbare… bineinteles cu copiii. Am ramas impresionat de femeile care, mame fiind erau scutite in aceasta zi de… impinsul caruciorului in care se afla fructul dragostei lor. Placuta sarcina o rezervase barbatilor care din cand in cand se opreau din mers si luau din carucior copilul, il pupau intens, apoi il etalau ca sa vada toti ce copil dragut si reusit au ei…
Ce mi-a placut mult… a fost ca in toata aceasta parada… mamele, desi numai ele stiu cat si cum au tras in cursul saptamanii cu odrasla draga, se uitau ingaduitoare la tot acest mini spectacol, incantate pe de o parte de copilul lor si pe de alta de bucuria alesului lor de asi proclama mandria in public.
Am admirat cu placere si aducere aminte acest spectacol al vietii si al bucuriei.
Mi-am reamintit pentru o clipa ca aceasta bucurie si placere am trait-o si eu cu ani in urma cand o plimbam pe ALINA cu caruciorul, fara sa realizez atunci implinirea desavarsita care mi-a oferit-o viata. Atunci totul parea firesc. Acum stau si ma gandesc daca exista in viata fericire sau e doar un vis?
Am realizat, acum, cat de mult fac femeile si cat de putin cer ele uneori…De ce zic aceasta? Pentru ca merita tot respectul nostru pentru, ceea ce fac in cresterea copiilor nostri, in intretinerea unui ambient placut atunci cand ne intoarcem acasa si pentru ca se bucura alaturi de noi atunci cand suntem mandri de un rezultat comun.Oare cati dintre barbati ar fi dispusi sa renunte la slujba temporar sau la alte placeri punand pe primul plan copilul pentru ai oferi o educatie si o crestere de calitate? Probabil… putini.
Femeile o fac asta constient si deseori neconditionat.
Afost o bucurie sa ma regasesc in nostalgia vremurilor indepartate si sa revad acest spectacol al vietii.
Nu numai natura renaste in aceasta primavara ci si noi odata cu ea…fiindca…viata merge inainte!
Farcas Axel
mai 10, 2011 at 8:55 am
Am inteles ca nici o zi nu e altfel decat celelalte zile ale anului, fara copilul tau. E doar o alta zi fara copilul tau.
Amintirile sunt cele mai bune cadouri pe care cei dragi ni le lasa.Hainele vechi si purtate ale ALINEI le-am pastrat intr-un dulap din camera ei si le pretuim, fotografiile cu EA sunt in toate camerele.
Cautand ceva, am gasit o suvita din parul EI, o urma a mirosului EI care a adiat imprejurul meu.E aproape imperceptibila. O caut cu disperarea omului care-si pierde o nestemata pretioasa, singura pe care o are. Undeva, intr-un coltisor al palmei drepte, o clipa, o regasesc, doar ca s-o pierd iar. Am recunoscut acel unic parfum. Parfumul cu care mi-as imbraca fiecare centimentru al fiintei pentru ca el m-ALINA, ma mangaie c-o tandrete infinita si… ma trezeste la viata. Si ma amagesc zicandu-mi ca, poate, daca scriu despre asta, il voi pierde mai greu, va ramane, cumva, cu mine, in mine… si astfel, amintirea apropierii EI imi va fi scut de aparare impotriva deznadejdii care se incapataneaza sa mi se cuibareasca in suflet si ma va proteja de mine insami. As vrea sa inchid ochii, sa ma invalui in mirosul EI si EA sa-mi spuna, pentru tine – uite, sunt aici! Sunt aici, dincolo de timp, de spatiu.
Si nimic, nimic altceva n-ar mai conta. Decat amintirea clipei aceea – cum poate fi o clipa cumplit de mult asteptata si dorita atat de efemera? – in care bratele mi s-au incolacit ingrozitor de flamande in jurul EI. Clipa in care mi-am lipit sufletul coplesit de dor si emotie, de suvita EI de par. Si am simtit ca ne strangeam tare in brate, tare de tot si, desi stransoarea EI ma durea, as fi vrut sa nu se termine nicicand. Am simtit, ca de atatea ori, ca EA, chiar in intuneric, este lumina mea calauzitoare. Care mi-e atat de necesara.
Da, cred ca asta ar fi fericirea suprema. Sa mori imbratisand persoana iubita.Am fost langa EA in ultima ei clipa, mi-am cuibarit sufletul langa EA, pe umarul acela care m-a sustinut, si mi-am umplut fiinta cu mirosul pielii de care nu vrei sa te mai desprinzi, sa te pierzi intr-o imbratisare naucitoare si… sa nu mai urmeze nimic.
Intuneric si tacere.
Farcas Axel
mai 19, 2011 at 9:20 am
Citeam odata ca intervalul de o ora depinde de care parte a usii te afli. Mi s-a parunt amuzanta remarca atunci, dar privind cu seriozitate subiectul, e ciudat cum se dilata sau comprima timpul in functie de imprejurari.
Imi amintesc , ca acum patru ani in aceasta perioada, cand asteptam rezultatele unei analize medicale pentru ALINA, de care depindea restul vietii EI, sau mai precis un telefon din Franta pentru acceptarea operatiei, priveam minutarul ceasului care abia se taraia, minutele pareau ore nesfarsite. La polul opus, atunci, se aflau oameni binevoitori dispusi sa ne ajute cu orice, iar intalnirile cu ei in care le simteam sinceritatea si altruismul gesturilor parea ca dureaza cateva minute.
In linistea aparenta de azi apare un dor sfasiat, inabusit, redus la resemnare, al momentelor de atunci prin care mi-as dori sa mai trec odata.
Dorul – dor. Dorul acela care, la primul semn, s-ar revarsa puhoi rascolitor… dar zace,acum cuminte, respirand tacuta asteptare, dar constient ca nu mai vine.
E un timp pentru toate, desi pentru mine a devenit evident ca este ireversibil, din pacate.
De unde vine timpul, de ce sta cand vrei sa plece, de ce alearga cand vrei sa stea, cine stie? Am ajuns la concluzia ca e un timp in care ti se da, un timp in care trebuie sa dai.
Un timp in care sa primesti, un altul in care sa ti se ia.
Dar semnul egalitatii nu exista intre ele.
Nu esti intrebat daca vrei sa primesti, nu esti intrebat daca poti sa dai…
Daca poti sa primesti, daca vrei sa dai…
Azi ti se da, doar pentru ca maine sa ti se ia. De multe ori inzecit. Si probabil e un timp in care sa stai, si altul in care sa pleci.Poate e usor sa-l recunosti, pentru unii.
Eu nu am reusit, poate eram prea increzator, poate vointa si crezul meu respingea fatalismul. Dar nu a fost asa, am pierdut o parte din trecutul si viitorul meu.
Atunci am uitat ca uneori toate fiintele sunt egale in fata suferintei.
Sigmund Freud spunea ca ,, viata e o insula de suferinta intr-un ocean de indiferenta”.
Insa pot spune ca ,,oceanul meu” a fost o lume plina de compasiune si devotament care ma obliga la respect si pretuire tuturor care au fost alaturi de noi, atunci.
Farcas Axel
iunie 1, 2011 at 11:40 am
Mi-ar fi placut sa cred in viata ca film al fiecaruia dintre noi. In care ne putem scrie singuri scenariul, in care putem fi regizori sau cameramani deopotriva. Ar fi fost mult mai simplu, dar probabil mult mai banal. Am fi luat pauza de cafea ori de cate ori ne-am fi simtit obositi, am fi aruncat niste file la cos si am fi scris altele, asteptand apusul ala de soare doar pentru a trage cea mai frumoasa scena de dragoste a tineretii noastre. Ei bine, nu e chiar asa. Pentru ca de fapt noi toti traim o viata. O singura, unica, intr-o oarecare masura as putea spune chiar aceeasi viata. Doar ca perspectiva difera. Ochii nostri, verzi, caprui sau albastri ne determina sa credem ca nuantele propriei vieti sunt atat de speciale.. pentru unii.
De fapt, singurul lucru care conteaza este cum acceptam deciziile si mutarile pe care altcineva le face in locul nostru. Daca ne mai lasa si pe noi uneori sa jucam sau daca ne da impresia ca noi contam, nu m-am decis inca. Mult timp am fost revoltat, suparat pe chestia asta. Acum, insa, stiu ca aparentele inseala.
Acum 4 ani,in aceasta perioada, eram intr-un colt din lume,in Franta cu sotia si ALINA, pentru operatia care urma sa fie pe 04.06, cuprinsi de nelinisti, banuieli si incertitudini. Purtam doar speranta ca acei doctori isi cunosc meseria si vor reusi sa rezolve cea mai mare parte medicala in privinta ALINEI. Analizele zilnice care pareau fara sfarsit erau preocuparile care ne rupeau de cotidian. Bineinteles eram tot timpul indrumati, altii hotarau in locul nostru, noi trebuia sa pastram smerenia si obedienta.
Dupa operatie, in sfarsit , cred ca a venit acel moment de liniste pe care toti il traim, o oarecare bucurie, cu credinta in care realizezi ca nimic nu este intamplator. Nici oamenii in timpul si locul in care vii, nici esecurile sau realizarile tale, nimic. Pentru ca de fapt toate iti construiesc intr-un final destinul.
Atunci m-am increzut in iluzii, zborul bucuriei a fost doar o amagire care s-a ascuns intr-un ungher rece al ratiunii, un loc de adapost unde nebunia sentimentelor nu ma putea atinge.
Azi stradaniile ratiunii de-a tine in frau avalansa de simtire sunt in van.
Azi cateva secunde au oprit trecerea muta a timpului.
Si a fost de ajuns ca sufletul s-o ia la goana.
Farcas Axel
iunie 2, 2011 at 7:16 am
Azi incerc, cu buna credinta, sa rescriu un gand, pe care am omis ieri de ziua copilului sa vi-l transmit, culpa mea, cu siguranta, s-a produs datorita detasarii de aceste evenimente in ultimul timp.
Desi cel mai pretentios, copiii sunt cel mai de pret lucru pe care il avem in viata noastra. Copilul – acea mica farâma a universului este singurul pe fata caruia se citeste entuziasmul si posibilul imposibilului.
Mimica fetei lui nu poate mima entuziasmul unui spectacol pe care îl considera plictisitor, banal. Imaginatia lui nu are granitele adultului. Noi, adultii suntem cei care impunem granita, noi suntem limita orizontului. Uneori poate ar trebui sa ne lasam copiii sa-si traseze singuri limitele, acordandu-le un plus de incredere pentru ca cu siguranta vor reusi.
Un La Multi Ani tuturor celor care se mai considera inca copii.
Farcas Axel
iunie 16, 2011 at 9:57 am
.Cand esti fericit, nu te opresti sa te gandesti cat de bine te simti, nu evaluezi fiecare gand in parte, fiecare emotie, pentru ca atunci traiesti. Cand esti trist, te gandesti la fiecare emotie pe care o resimti, faci conexiuni cu momente si situatii din trecut, te gandesti cat de nefericit esti.Acum 4 ani, in aceasta perioada, faceam pregatiri pentru a reveni in tara cu ALINA dupa operatia din Franta si ma gandeam atunci cum sa imi controlez emotiile, deoarece oscilam intre o tristete acumulata in timp si o bucurie regasita in acele zile, in speranta ca ALINA , dupa operatie este mai bine iar ,,pasul’ cel mare a fost facut. Incearcam atunci sa analizez situatia, sa disec tot ce simteam. Rezultatul era chiar unul optimist, credeam in reusita operatiei, ma bucuram ca am facut cea mai inteleapta alegere iar starea si emotiile afisate de ALINA generau in gandurile mele mandria unei impliniri circumstante.
Atunci radeam si plangeam, in acelasi timp, ca o simbioza a bucuriei, generata de promisiunile medicilor ca ALINA se va face bine, ca este doar o chestiune de timp.
Acum imi curg lacrimi caldute pe obraji si-as vrea sa strig, sa-i strig lumii ca astazi simt ca sufletul isi ia zborul desi-mi sunt adanc tintuite in pamant picioarele.
Dorinta nesatula de viata ma trage spre cer, tristetea – camarada loiala, incearca sa ma tina in adancuri.
As vrea sa cant, sa zbor si sa traiesc un vis, acela in care credeam atunci.
Si-n acelasi timp sufletul mi se scufunda intr-o mare de tristete, a realitatii.
E haos in mine si e zbucium si e chin fara avant si entuziasm si frenezie care erau atunci.
E tristete si amaraciune. Le primesc pe amandoua in doze extreme.
Si e neliniste in mine. Si nici o urma de pace.
Vibreaza azi viata in mine si vreau s-o simt, sa ma patrunda pana-n strafunduri, sa-mi atinga fiecare centimetru de piele si fiecare locas al sufletului.
Sa ma umple cu totul, sa ma sufoce, dar sa fiu cu ALINA.
Camelia Guia
iunie 24, 2011 at 1:15 pm
Pana la tine, dragostea mea,/ E-un falfait de aripi in frig./ Aici sunt atat de singur, incat/ Nici nu ma mai aud cand te strig. – Niculae Alexandru Vest
E cel mai bun poem care l-am gasit pentru a te descrie pe tine, fratele meu drag aducator de tristete si lacrimi, dupa ce am citit cuvintele scrise mai sus. Ce ciudat mi se pare sa te vad astfel, cand de fapt tu ai fost intotdeauna cel care incurajai oamenii din jur, cel care erai atent ca toti sa fie happy, cel care nu doreai sa superi.
hellooooooooooooooo!
trezeste-te!
TU NU ESTI ASA!
cand ai nevoie de dragoste nu ti se da dragoste./ cand trebuie sa iubesti nu esti iubit./ cand esti singur nu poti sa scapi de singuratate./ cand esti nefericit nu are sens sa o spui.[...] Mircea Cartarescu
Farcas Axel
iunie 25, 2011 at 9:34 am
,,Sa fie adevarat ca nu exista durere mai mare decat sa-ti amintesti in nefericire de fericirea trecuta?”, spunea Axel Munthe in Cartea de la San Michele.
Uneori nu sunt pe deplin convins, dar de cele mai multe ori ma tradeaza aparentele. Intr-adevar nu am fost asa dar acum gandirea si valorile mele sunt schimbate.Gandurile mele se intorc uneori cu durere in urma la ALINA.
La întrebarea de mai sus, primim răspuns atunci când întâlnim oameni în care sufletul vibrează fără măsură. Ceea ce spun ei este adevărat. Au uşurinţa de a lăsa o amprentă în viaţa noastră şi atunci când nu-şi propun să transmită ceva. Totuşi, ceva se comunică chiar prin simpla lor prezenţă. Au o înţelegere caldă a lucrurilor, un fel natural de a fi care face ca tot ceea ce este unic în fiinţa lor să intersecteze ceva universal.
ALINA imi spunea de multe ori ,,tati meu” intr-o combinatie de soapta suava si privire inocenta care reverbera in toata fiinta mea, imi transmitea intr-o alta forma ,,te iubesc”, cuvinte care nu le voi uita niciodata.De fiecare data cand primea ceva stia sa si manifeste bucuria, intr-un fel natural, incat te facea fericit ca ai daruit.Nici eu nici fratele ei, nu am reusit sa invatam lucrurile acestea,chiar daca EA ni le transmitea.
Cei care sunt conştienţi de propriul suflet se bucură să-i aprecieze pe cei din jur, să participe viu la frumuseţea pe care o presimt în ceilalţi, chiar şi atunci când aceştia nu-şi cunosc şi nu-şi celebrează frumuseţea interioară.
ALINA a stiut sa-i acorde credit sufletului in propria viata, pentru ca a invatat ca a avea suflet insemna a fi conectata la prezenta celor din jur pe care ii iubea.
Toate aceste lucruri, raman ca valori in timp, pe care nu ar trebui sa le uitam, pentru ca mai exista, din nefericire, vremea apusului, apusului de soare, apusului de identitate sau al nostru ca oameni.
Farcas Axel
iulie 5, 2011 at 8:24 am
Aseara, am revazut niste poze cu ALINA, impreuna cu sotia, moment in care amintirile mele, m-au ,,aruncat” in timp, acum 4 ani, in care revenisem in tara dupa operatia ALINEI.
Atunci, toata lumea o astepta, probabil cel mai mult fratele EI cu fereastra sufletului mereu larg deschisa.
De multe ori imi ziceam ca, uneori, te indepartezi de oameni tocmai pentru a te apropia. Ca departarea nu se masoara in timp si spatiu ci-n clipele pe care reusesti sa le traiesti in partasie cu cei dragi – expresii ale bucuriei, si-n clipele ce te despart de oameni dragi – expresii ale tristetii. Ca acolo unde e iubire, timpul si distanta nu-si vor intinde nicicand, victorios, tentaculele. Pentru ca sentimentele infrang timpul.
Dar uneori e posibil sa te indepartezi atat de mult, sa-ti lasi privirile furate de atat de multe alte privelisti, sa-ti lasi sufletul invaluit de atat de multe alte trairi incat, oricat te-ai zbate, sa nu mai poti gasi drumul spre inapoi. Spre locul acela in care ai lasat ceva asteptandu-te.
Oarecum simteam ca pe ALINA au intristat-o revederile. Acele revederi, cu prietenii si prietenele ei, cu acele persoane la care, la timpul respectiv, tinea mult, la oameni de care s-a atasat cu care a impartit clipe minunate. Mi-am dat seama ca sentimentul acesta s-a intamplat nu pentru ca nu i-ar fi fost dor, ci pentru simplul fapt, ca intre timp, se schimbase. Si daca mai demult avea ce sa spuna, atunci lipsa zambetului, lungile taceri, luau locul cuvintelor.
Trauma operatiei a afectat-o mai mult decat credeam.
E ca si cum ar fi inceput viata de la minus. Mi se parea ca a cladit un zid al plangerii si al necunoscutului… ce urma sa vina.Probabil , atunci demult, multi se intrebau; unde e fetita aceea care ii facea sa zambeasca, unde e sclipirea din ochi, unde e entuziasmul?
Oare se pierdea cu fiecare clipa ce trecea, fara ca noi sa banuim?
Farcas Axel
iulie 22, 2011 at 9:31 am
Imi amintesc cu nostalgie, anul 2006, cand, aproximativ in aceasta perioada eram impreuna cu sotia si ALINA pe litoral.Am luat aceasta hotarare ca o refulare ca pe o binefacere si un merit acordat ALINEI,in urma spitalizarii de o saptamana in Bucuresti.Vag amintirile se leaga de apa si nisipul de la malul plajei prin care ALINA isi plimba degetele, incercand prin joaca EI sa-i dea un sens vietii. Iubea marea si lasa impresia ca nu isi doreste sa se mai desparta vreodata de ea.
Isi delectea privirea si sufletul in fiecare dimineata privind rasaritul si cantecul placut al pescarusilor. A inecat in adancimile ei zeci de amintri, devenind astfel seiful trairilor sale. Cele mai minunate clipe, acum as spune ultimile, le-a petrecut in vara aceea.Nu a fost prima oara cand marea a fost martora iubirii ei, dar atunci, parca,a fost prima oara cand apa sarata e-a scaldat trupul si bucuria regasirii a fost mai intensa.
Am privit impreuna infinitatea orizontului din larg, fara sa banuim atunci ca pentru EA va fi si ultima data. Totul parea o frantrura dintr-un vis.
In ultima zi marea era trista, era agitata…simteam ca sufera pentru ALINA, simteam ca o intelege.
Oare ALINA intelegea si putea prevedea ca bucuria acelor momente se stinsese odata cu apusul ultimei seri de vara.
Alergam o viata intreaga dupa fericire. De multe, de prea multe ori, cu privirea fixata pe un tel pe care ni-l imaginam doar, nu reusim sa percepem viata care isi desfasoara petalele in jurul nostru. Acolo, in cercul nostru stramt, ne traim iluziile. Cadem, ne ridicam, ne afundam sau ne inaltam, scoatem uneori capul deasupra barierei ce ne limiteaza existenta, privim in jur si-n clipa urmatoare, poate inspaimantati de priveliste, poate mirati sau curiosi, ne intoarcem in micul nostru univers. Universul egoist al cautarii, al luptei pentru fericirea proprie.
De ce credem, suntem convinsi chiar, ca lumea intreaga, ca viata, ca oamenii din jur, ca tot ce e langa noi, ne datoreaza noua, personal, fericirea? Ca viata are obligatia sa ne-o dea, pentru simplul fapt ca existam?
Camelia Blidaru
august 5, 2011 at 12:45 pm
Dumnezeu a facut sa gasesc acest blog si sa te gasesc pe tine , prietene drag,trist si indurerat
Iti inteleg si stiu ce inseamna suferinta ta caci am trecut si eu printr-o experienta la fel de inspaimantatoare si traumatizanta ca a ta, doar ca la mine finalul a fost diferit.
Pe scurt, in anul 2009 fata mea Andreea de nici 20 de ani, a fost operata de chist ovarian pe data de 25 MARTIE 2009. Rezultatul a fost soc pentru toti cei din jur: cancer ovarian.
Rezultatul venea la 3 luni de la decesul mamei mele in decembrie 2008.
Fata mea este acum bine, merge la controale regulate din 3 in 3 luni, la Institutul Oncologic Fundeni, unde a fost si operata a doua oara, pe data de 05.06.2009
Pentru sufletul curat al fetitei tale ALINA, pentru tot ceea ce a insemnat si inseamna ea pentru tine, pentru tot ce v-ati daruit unul altuia, pentru simplul fapt ca ea a avut viata pe acest pamant,
te rog mergi mai departe, arata-i in continuare ce faci pentru ea clipa de clipa,arata-i ca durerea nu te-a ingenuncheat, fa-o si las-o sa creada ca esti acelasi , asa cum ea te stie: cald, bland, intelegator si iubitor. Roaga-l simplu pe Dumnezeu sa aiba grija de ea in locul tau caci tu mai ai multe lucruri de facut si de spus pe acest pamant
Camelia Blidaru
august 6, 2011 at 8:57 am
ALINA este ingerul tau pazitor, este lumina de la capatul tunelului pe care tu va trebui s-o urmezi intocmai.
Vorbeste cu ea, arata-i lucrurile nemaipomenite care le faci pentru ea, spune-i ca nu este singura in lumea aceea necunoscuta, rece si fara de durere.
Rana sangeranda din sufletul tau ascunde-o bine intr-un cotlon, fara ca ea sa vada o clipa aceasta ca tu nu vrei ca ea sa fie trista,nu?
Daca cauti un raspuns la cele intamplate raspunsul il vei gasi la Dumnezeu, el stie de ce un suflet atat de cald si generos l-a chemat atat de devreme la el, lasand in urma multa jale si dor
De la disparitia ei fizica iubirea ta s-a intensificat si are acum doua dimensiuni: o iubire pamanteana pentru celalalt vlastar al tau care are nevoie acum de tine mai mult ca niciodata si iubirea cereasca pentru ingerul tau care va dainui vesnic si nu se compara cu nici un lucru trecator de aici, din lumea celor mari(si rai)
Camelia Guia
august 6, 2011 at 5:38 pm
Nimic nu e intamplator in viata am spus totdeauna. Orice ni se intampla- bun sau mai putin bun, este pentru a ni se deschide o alta usa, a gasi alte drumuri, a cunoaste alti oameni sau oameni apropiati la care le descoperim adevarata fata( dureroase descoperiri…), a reintalni oameni dragi de care nu mai stiam nimic de foarte multa vreme… Nimic nu e intamplator in viata… Si cand ma gandesc ca in urma cu cateva zile( 5?) vorbeam de oameni de care ne amintim cu drag si cu placere…Iti amintesti fratelo? Notiunea de “prieten drag” e din suflet si e atat de rara incat tresalt ori de cate ori o aud folosita.
Bine ai revenit Camelia si da-mi voie sa cred ca daca Alinuta te-ar fi cunoscut ti-ar fi intrat la suflet fara posibilitatea de a mai pleca, pentru ca rar gasesti oameni calzi si sinceri, iubitori si lipiciosi asa cum era EA. Si alaturi de Alinuta, fratele meu stia sa rada, sa zambeasca, sa lupte, sa iubeasca, sa traiasca. De ceva vreme s-au prafuit toate acestea si nu e ok. E prea bun pentru a fi atat de trist si absent in viata asta care e chiar plina de lucruri frumoase. Totul e sa-ti faci timp sa le descoperi, timp este suficient.
… Si asa cum te mai tin eu minte si EA te-ar fi placut. Oamenii isi schimba aspectul exterior, dar nu si sufletul…
Farcas Axel
august 8, 2011 at 11:40 am
Dupa atatia ani de despartire( 25 ),dupa ani de asteptari, dupa ani in care fiecare ne-am incapatanat sa ne mai gandim unul la celalalt, dupa ani in care ne-am asezat viata, dupa ani de suferinta amortita de lacrimi amare, ne regasim, si… singurul lucru pe care decidem sa-l facem, ca fiind cel mai bun este sa povestim pe acest blog.Imi pare rau, Camelia B., pentru suferintele prin care ai trecut si tu dar ma bucur ca ai avut puterea sa le depasesti.
Ti-am recunoscut sensibilitatea si altruismul, in randurile pe care le-ai scris, in sfaturile de buna credinta pe care mi le-ai sugerat, se pare ca ai ramas la fel, poate chiar s-au accentuat aceste trasaturi poate si prin prisma necazurilor care te-au incercat in viata ta.
Recent, de multe ori, am ajuns la cocluzia ca majoritatea oamenilor sunt tot atat de neatenti si nepasatori la ce se petrece in jurul lor ca si in timpul somnului. Asta ni se intampla in fiecare zi.
Nu suntem prezenti nici pentru lume, nici pentru noi. Am constatat ca doar tragedia unei nefericiri, ne schimba sistemul de valori, aprecierea si apropierea umana.
Incerc sa fiu in clipa prezenta sa mi aduc toata fiinta in aceasta clipa sa constientizez ca trecutul nu mai este, a murit. El e doar in mintea mea, e doar o amintire, dar obisnuesc sa-l ,,rumeg” iarasi si iarasi.ALINA a insemnat prea mult pentru mine ca sa traiesc in totalitate in momentul prezent.
Daca as sti sa fac acest lucru, viata ar fi mult mai frumoasa si mai simpla. De multe ori, preferam sa o complicam si sa alimentam ganduri nocive, temeri, frici, care ne indeparteaza de frumusetea momentului.Eu cred ca daca depunem un efort mare sa evitam ceva, rezultatul este exact invers: suntem o victima sigura a acelui lucru.
Mintea e vesnic in trecut, fie in viitor. Ea nu poate fi in prezent. Atunci cand esti in prezent, mintea nu mai exista, pentru ca mintea inseamna gandire. Cum sa gandesti in prezent? Poti sa te gandesti la trecut sau la viitor. Prezentul este o linie de demarcatie, atata tot. El nu are spatiu. Desparte trecutul de viitor, e doar o linie despartitoare.
Gandurile nu sunt spirituale, pentru ca dimensiunea spiritualului incepe numai atunci cand nu exista ganduri. Oricat as incerca, gandurile mele emerg spre ALINA si sunt atatea intrebari la care nu le gasesc un raspuns.In schimb ma bucur cand cineva imi impartaseste trairile pe acest blog, deoarece cu siguranta se gandeste in primul rand la ALINA, iar in momentul acela inteleg ca ALINA si-a pus amprenta si a insemnat ceva in memoria lui, creind o punte peste timp.
,,Cimitirele sunt pline cu oameni de neinlocuit” C.de GAULLE
Farcas Axel
august 22, 2011 at 10:54 am
ALINA a stiut ca trebuie sa invete sa traiasca cu nefericirile, cu deziluziile ei.A fost o luptatoare si stia bine ca avem capacitatea de-a ne ridica de jos si de-a merge mai departe, mereu mai departe pe drumul vietii nostre,ne-a demonstrat ca stia bine sa se prefaca ca e bine chiar cand nu e, doar de dragul unei vieti… satisfacatoare. A ajuns sa se multumeasca cu ceea ce se poate sa capete, chiar daca sunt doar faramituri care nici nu se-apropie macar de ceea ce si-ar fi dorit sa fie. Dar ajung la concluzia ca uneori, nu depinde doar de noi sa luptam pentru a schimba situatia – uneori toata determinarea, toata hotararea si toate dorintele din lume nu ajung.
Fericirea, aia pentru care s-a zbatut clipa de clipa, aia de care sa-amagit ca are parte, aia pe care, poate, nici nu putea sa o recunoasca… a stiut la un momendat bine ca, pentru EA , nu mai exista cale care sa o duca la ea. Sunt clipe, de-alea neasteptate, cand viata iti arata o cale, una total diferita de celelalte, care te duce la ceva aparte, intr-un loc in care iti dai seama ca aia e esenta vietii. Cica, ti se cere curajul de-a merge pe drumul ala, inconstienta si sensibilitatea de-a intelege… Cat a putut EA sa inteleaga ,,de ce eu?”
Am observat la un moment dat, ca a inteles ca e prea tarziu sa mai spere si totodata , prea tarziu sa mai creada ca ceea ce simte o sa dispara.Facea parte din EA.
Incercam sa o incurajez sa-i spun ca trebuie sa aiba rabdare, ca timpul le rezolva pe toate, ca vine, cu vremea, vindecarea, ca sufletul invata iar sa traiasca, sa iubeasca iar – iar fericirea va bate la usa ei. Ca nu e niciodata prea tarziu. Nu.
Chiar daca nu putea sa se exprime, stia ca nu e normal sa se bucure de lucrurile marunte pe care viata se indura sa i le ofere, ca fericirea poate fi inlocuita cu diferite surogate, ca e bine sa ne mintim ca ne e bine hranindu-ne cu resturi de viata atunci cand stim foarte bine ca ne lipseste ceea ce poate face din banalitatea existentei noastre ceva extraordinar.
Nu. Am simtit ca a venit momentul, in care EA nu a mai putut lupta, in care a preferat sa fie constienta de ceea ce o doare,constienta ca era un om nefericit si era asa nu pentru ca nu avea taria sa isi vada de viata – pentru ca asta, de fapt, facea – ci pentru ca era constienta – si sentimentul asta de constienta e ceea ce ucide – ca e in zadar.
Ca un dor ce se zbate cumplit intruna in EA. Cu o durere care o sfasia pe dinauntru. Cu o iubire pentru noi ceilalti, ce nu poate sa moara, a fost mesajul ALINEI de bun ramas.
Anonim
septembrie 5, 2011 at 3:10 pm
Nimeni nu poate sa conteste: caldura si bucuria de pe fata unei fetite este cea mai sincera manifestare a cuiva. Poate de aceea toata lumea isi aminteste de Alina cu atata caldura in suflet. Mereu era langa tine, chiar si atunci cand erai trist; incerca sa te consoleze cu toata puterea ei si sa te faca increzator si fericit exact cum era Ea. Ma bucur pentru constructia acestui blog, si felicit scoala ELF pentru sprijin. Voi incerca din tot sufletul sa mai postez mesaje, dar cand incep sa scriu imi pierd cuvintele, iar ochii mi se umplu de lacrimi. Ca frate si un prieten adevarat al Alinei imi este foarte greu sa imi gasesc cuvintele si sa le exprim pe foaie. Cu toate acestea, mi-am facut curajul sa scriu si sper ca acest blog va ramane la fel si nu se va schimba.
Farcas Axel
septembrie 9, 2011 at 7:37 am
Dupa ce trece putin socul pierderii unei persoane dragi, constati ca esti singur parca cu alte responsabilitati.Si te inchizi in siguranta casei tale departe de ochii tuturor unde astepti o persoana care nu mai vine si ramii singur cu gandurile tale…
Uneori te inchizi in tine, nu poti vorbi despre ceea ce simti din dorinta de a-i proteja pe cei din jurul tau.Toate aceste lucruri le-am simtit la tine, draga AXELL (fiul meu)
Ma bucur ca ai avut puterea sa scrii, pe acest blog, si ti-ai dat seama ca orice poveste de iubire…de durere…si de pierdere…isi are locul aici..Toti traim, la un moment dat, povestea noastra de iubire…a sotului/sotiei, a unui prieten drag, a copilului, a unui parinte, a fratelui/sora… si apoi durerea pierderii… Si cu totii traim aceste sentimente de invinovatire..ca nu le-am aratat in timpul vietii cat de mult ii iubim, apreciem, cat de buni sau talentati sunt…cat de multa lumina au adus in viata noastra, cat de mult am avut noi de invatat de la ei, cat de mult au contribuit ei la evolutia spiritului nostru.Cand ne dam seama este prea tarziu…sau nu…poate ca ne este dat sa experimentam aceasta pierdere tocmai pentru a deveni mai buni, pentru a invata ce este compasiunea, empatia, aprecierea, toleranta, iubirea si acceptarea semenilor nostri, bunatatea… Am trait aceleasi sentimente de devastare ca si tine, aceleasi pareri de rau ca nu i-am aratat cat de buna este ALINA si cat de mult o iubesc in timpul vietii ei, ca mi-am dat seama de calitatile ei prea tarziu…Viata ne da o sansa la un moment dat aducand niste oameni minunati langa noi, asa cum a fost ALINA…si noi ratam aceasta sansa prin greselile pe care le facem…Dar eu cred ca aceste experiente nu ne sunt date pentru a suferi ci pentru a deveni mai buni, pentru a invata din greselile pe care le-am facut.Cine vrea sa invete..cine nu…vine iar si iar si experimenteaza aceleasi greseli…Eu simt cum tu te-ai schimbat mult in cei 3 ani si jumatate care au trecut de la decesul surorii tale,si poate prin absurd, ma gandesc ca sufletul ALINEI a ales sa faca sacrificiul suprem pentru a evolua tu…prea mare sacrificiu totusi…Dar gandul asta nu alina dorul…chiar daca durerea sfasietoare se estompeaza cu trecerea timpului dar ramane DORUL….!!!!
Voi fi intotdeauna alaturi de tine…
Farcas Axel
septembrie 12, 2011 at 1:27 pm
Flori multe, agitatie pe masura, parinti cu o noua responsabilitate, semnele specifice inceputului de scoala in septembrie. Imi aminteste de preocuparile ALINEI, pentru aceasta zi speciala pe care si-o dorea sa vina, cu emotie de fiecare data pentru reintalnirea cu colegii si profesorii.Simteam in comportamentul EI, ca este a doua pasiune ( in afara de joaca), locul unde se simtea bine, isi traia emotiile si isi manifesta creativitatea.
Analizand mai atent, cu siguranta aceste lucruri s-au datorat si au fost meritul Scolii Elf.
Aceasta scoala a stiut dintotdeauna sa-i incurajeze pe copii sa-si urmeze talentele, fata de alte scoli care sterg cu buretele orice pasiune sau talent care iese din sablon. Cadrele acestei scoli, prin educatia oferita, scot ce e mai bun din copii. Si o fac pentru ca nu limiteaza optiunile, dupa ideologia invechita. Ei au inteles ca toti copiii sunt creativi atunci cand intra in sistemul educational, iar provocarea este sa-si pastreze creativitatea pana la iesirea din sistem, au inteles ca creativitatea este mai importanta decat liniaritatea.. Cele mai multe scoli ii educa sa se conformeze, nu sa-si caute talentele si pasiunile, le spun copiilor ca daca parcurg traseul educatiei, daca fac totul cum trebuie, vor fi realizati si vor avea o viata implinita.
Insa Scoala Elf a inteles ca viata nu e o poveste liniara, ci una organica. Astazi, ne costruim viata in mod simbiotic pe masura ce exploram talentele noastre in relatie cu forta contextului.
Pe vremuri, daca aveai o diploma, aveai un job si asta era tot ce-ti puteai dori. Azi inflatia de diplome minimalizeaza ocuparea unui job.
Iesirea din situatie e aparent simpla: trebuie doar sa-i lasam pe elevi sa devina sportivi, dansatori, pictori, bucatari… Scoala Elf a stiut sa sintetizeze aceste optiuni si a reusit sa inteleaga ca a fi bucatar sau… e la fel de important pentru societate cu a fi economist sau bancher.
Mult succes tuturor profesorilor si copiilor in acest inceput de an scolar.
Farcas Axel
septembrie 21, 2011 at 10:49 am
Azi trebuia sa fie ziua de nastere a lui ALINA. Merita sa implineasca 13 ani.
A mai trecut un an de cand aceasta zi a ramas doar in amintirea noastra, fara posibilitatea bucuriei de ai transmite acel calduros mesaj ,, La multi Ani”, de care a avut parte odata, in care credeam in sinceritatea acestei urari, ca o promisiune a unei certitudini. Poate a crezut si EA dar nu ne-a oferit ragazul de ai spune an de an… s-a grabit sa plece…
Rememorand aceasta zi, privind in timp imi amintesc ca pentru EA nu valoarea efectiva a cadoului aducea acea privire incarcata de emotie ci mai degraba, valoarea cadoului crestea de fapt odata cu efectul provocat de oferirea lui. Pentru ALINA, prietenii si colegii erau cele mai valoroase cadouri, prezenta lor o incantau in mod deosebit.
Inaintea zilei de nastere, ALINA nu vedea o camera plina de cadouri pentru ca de fapt, esenta acestei zile erau prietenii care o inconjurau, bucuria pe care o creau urarile lor, iar in plan secundar erau si cadourile.
Am inteles ca pana la urma poate nici nu e nevoie de mult efort ca sa aduci bucurie cu ocazia unei zile de nastere –la un copil- un pic de imaginatie si o doza de implicare pot construi cadoul perfect. Si cel mai important e ca pe langa un cadou inspirat sa fim alaturi de cel aniversat in aceasta zi speciala…pentru ca uneori oamenii la care tii cel mai mult iti sunt luati prea repede.
Sper ca acolo unde este are toate zambetele si toate bucuriile pe care mi-as fi dorit sa i le daruiesc azi.
Sper ca fiecare lumanare pe care o aprind pentru EA sa fie un zambet si o caldura care sa o mangaie… sper.
C.
septembrie 21, 2011 at 6:58 pm
Ce minunat ar fi ca azi să putem spune „La mulți ani, dragă Alina!” Însă tot ce putem este să transmitem gândurile noastre bune, pline de compasiune, către mama, tatăl și fratele Alinei: sperăm ca bucuria din ziua nașterii Alinei, acum treisprezece ani, să vă rămână vie în amintire, mai mult decât plecarea ei, spre alinare.
Farcas Axel
octombrie 7, 2011 at 10:10 am
Am stat de multe ori si m-am gandit, ca cel mai mare coşmar al nostru este să fim bolnavi, să avem interdicţii şi limite pentru a ne trăi viaţa aşa cum ne dorim.
Iar întrebarea „De ce eu?” nu-şi găseşte niciodată răspunsul corect când avem vreo afecţiune medicală. Am ajuns la aceasta concluzie fatidica, in urma faptului ca nu am acceptat un raspuns satisfacator de cate ori mi am pus intrebarea ,,de ce ALINA?”.
Octombrie este luna dedicată luptei împotriva cancerului de sân. Panglica roz purtată la pieptul stâng reprezintă simbolul ce exprimă solidaritate cu femeile diagnosticate cu această boală. Am banuit dar n-am ştiut niciodata ce simţi când ţi se dă un astfel de diagnostic, Intotdeauna am admirat oamenii care îşi acceptă boala, afişându-şi optimismul: „Eu pot învinge!”.
Citisem recent un comentariu al unei persoane diagnosticate cu această boală: „Nu există boală incurabilă, atât timp cât există şi cea mai mică şansă de vindecare”. M-am regasit in acest comentariu si imi aduc aminte ca cel mai greu e să-ţi găseşti cuvintele potrivite pentru a vorbi cu o persoană ce are cancer – părerile de rău sau „înţeleg cum te simţi”, „va trece şi asta” nu-şi prea au locul. In cazul meu am incercat mai bine să-i arăţi frumuseţile vieţii,lui ALINA, să facem planuri de vacanta, să-i împărtăşesc dorinţe şi vise.in care si eu si EA credea, ideea că există viaţă şi după un diagnostic grav, că există şanse de recuperare, Incercam sa-i ofer ALINEI zile cu soare, motive de a zâmbi, de a vedea frumuseţile lumii, dar şi puterea necesară de a merge înainte.
ALINA nu a avut nevoie de milă, lacrimi, oftaturi, adrese ale medicilor, nici de eticheta „incurabil”.
ALINA a avut nevoie de respectul nostru faţă de lupta pe care o ducea împotriva acestei maladii.
A fost, dupa parerea mea, o persoana puternica care a stiut cum sa-si ordoneze viata, chiar si cu lacrimi in ochi, tot a avut puterea sa spuna zambind: ,, e in ordine”.
Farcas Axel
octombrie 27, 2011 at 8:23 am
Se apropie ziua de Luminatie, ziua in care mergem la mormantul cuiva drag, ducem flori, aprindem o lumanare si… rememoram cu durere fiinta care nu mai este alaturi de noi.
Dar oare durerea se poate exprima in cuvinte? Sau o putem impartii cu altii? Nu, durerea e individuala, o poti duce sau nu. Daca ai crengute de care sa te agati, vei supravetui, daca nu te vei ineca in propria durere. E nemiloasa si e imensa. Cei ce te iubesc, iti deschid usa zilnic, te vor face sa zimbesti, si tu le vei face pe plac, vei zimbi, ii vei amagii ca iti intelegi destinul, dar nu faci dacit sa-i minti. Tu nu-i vrei pe ei, tu vrei fiinta iubita sa-ti dechida usa, fiinta care ti-a rupt viata in doua cu acel inteles al cuvintului – NICIODATA. Doar cei ce pierd fiinta draga inteleg durerea incumensurabila a acestei rupturi. Nici eu inainte n-am inteles-o. Nimic nu va mai fi la fel.
Vei striga dupa persoana iubita, dupa acel frumos la chip si suflet cu un racnet de leu ce te va lovi ca un bumerang trecind prin chipul tau zimbitor catre cei dragi ramasi, si iti va lovi inima pina o va farimita in mii de bucati. Niciodata nu vei mai gasi leac de a o intregi, totdeauna va lipsi o bucata din ea. Fac parte din acei ce-si duc durerea ascunsa in suflet.
Legatura de dragoste a fost f mare intre noi, chiar si acum daca am o problema, indiferent de natura ei, ALINA e linga mine. Durerea pe parcurs isi schimba infatisarea, la inceput e f agresiva, insuportabila, apoi devine un loc de intilnire cu EA. O iau partenera la tot ce fac, EA va locui mereu in inima mea. Viata isi v-a schimba valorile pentru totdeauna.
Este ziua in care marcam un semn de respect pentru cei care nu mai exista, un semn ca n-au fost uitati, ca amintirea lor ramane mereu nestearsa in sufletul nostru si poate, destul de important, un moment in care putem medita cu profunzime la esenta vietii si a mortii.
Farcas Axel
noiembrie 11, 2011 at 9:12 am
Cat de multe sunt clipele in viata noastra cand ne-am dori sa dam acele ceasornicului timpului inapoi?Cati dintre noi, daca am avea aceasta optiune, am alege sa ne intoarcem in trecut si sa facem lucrurile altfel?Sau, mai degraba, cati dintre noi, n-am alege acest drum?
Eu, cu siguranta, as opta pentru o reintoarcere chiar si ptr. cateva secunde, sa o vad pe ALINA sa o simt.Ajungem sa pretuim momente pe care le-am trait in trecut mai intens decat ar fi cazul, poate.
Uitam, sau intentionat ascundem in unghere intunecate ale mintii, unele momente mai putin placute.Sau poate chiar le oferim circumstante atenuante si le transformam, creandu-ne, din momente reale, amintiri perpetue.
Imi amintesc, cand ALINA era la scoala in aceasta perioada, nu trecea mult de cand o lasam si primeam un telefon ca nu se simte bine, alergam inapoi la scoala, o luam , o duceam acasa si speram sa-si revina, desi nu aveam certitudinea aceasta. Telefonul la doctor era zadarnic, invariabil primeam acelasi raspuns ,, nu avem ce face, isi v-a reveni”. Zilele treceau, aproape invariabil scenariul ramanea acelasi, imi doream sa nu mi sune telefonul pana la ora 16, dar nu ma puteam bucura de acesta ,, mica favoare”
Aparea regretul ca nu am dus-o totusi la spital, sau mai bine ramanea acasa, sau…?
Regretele. Regretul de-a nu fi facut, la un moment dat, alegerea cea mai potrivita.
Sunt alegeri care par bune dar timpul demonstreaza contrariul. Si, da, mai sunt si alegerile potrivite. Exceptiile.Dar, atunci cand facem o alegere, actionam prin prisma a ceea ce gandim si simtim in acel moment, avand sentimentul ca am facut alegerea cea buna.
Doar timpul demonstreaza contrariul. Dar cum sa stii, in asemenea cazuri, ca te inseli, ca ar trebui sa o pornesti pe alt drum?
Traiesc aceste amintiri aproape simtindu-le gustul. Imi hranesc sufletul cu ele.Ma intreb;,,am facut corect?”Intr-un prezent searbad, traiesc din amintirile care mai provoaca in mine emotii. Vibratii.
Amintiri care ma rascolesc, imi aduc aminte, din cand in cand, ca au fost si momente in viata cand am trait. Cu adevarat.Evadam in visele pe care singuri ni le-am trait, ca un scut de aparare impotriva realitatii.
Dar, pentru ca timpului nu-i poti veni nicicum de hac, ce imi ramane? Sa invat sa imi suport parerile de rau, regretele?
Sa traiesc cu ele, ducandu-le in suflet zi de zi? Regrete ne transforma in oameni apatici, reci, coplesiti de amaraciune.
Imi mai ramane doar lupta, cu mine, cu ceea ce s-a intamplat, cu viata care o traiesc.
Farcas Axel
decembrie 10, 2011 at 11:05 am
TO FAST…Da…ma refer la timp, la viata, la tot…totul se misca atat de repede…noi ne miscam prea repede…dar de ce..si spre ce?….alergam continuu si nu ajungem nicaieri…
Nu stim sa pretuim clipele frumoase ale vietii , care sunt foarte multe in viata oricum doar ca noi alergam prea repede si..le ratam..
Cred ca cel mai des aud ca viata e ca un drum, dar ce fel de drum?…raspunsul…este ca viata este un drum cu sens unic, fara posibilitarea sa te mai intorci vreodata…
Clipele trec dar amintirile raman..de cate ori nu auziti asta?…dar..daca nu vrem sa ne bucuram de bucuriile vieti…si nu avem nici macar amintiri..atunci ce ne mai ramane…?
Un lucru ironic pe care acum mi-l amintesc este faptul ca atunci cand ALINA era mai mica spunea: “vreau sa ma fac mare mai repede” , dar..pe langa faptul ca nu a reusit, nu a putut si nu v-a intelege niciodata ca, ai da oricat doar pentru a te intoarce o secunda in copilarie, dar nimic nu o sa te duca acolo..poate doar visul..
Citeam undeva : “fa ceea ce simti ptr. ca maine poate fi prea tarziu, traieste-ti clipa” , cata dreptate, trebuie sa ne bucuram de fiecare secunda din aceasta viata , de fiecare minut petrecut cu copiii nostri ,de fiecare ora petrecuta…TRAIND!…pentru ca in viata exista miliarde, ba nu , mult mai mult decat miliarde de clipe frumoase, dar pe care pur si simplu nu le descoperim, trecem peste ele si…ele se pierd..pentru ca orice moment, vesel sau trist toate au ceva bun in ele, toate ascund clipe minunate, toate ne invata ceva, toate ne…ne completeaza cu ceva…
Ma uitam pe fereastra de 1 Decembrie, la artificii, imi aminteam cand o duceam pe ALINA la artificii in oras, astepta si savura acele momente, discutam la intoarcere spre casa daca si cu ce cadouri va veni Mosul… el venea intotdeauna pentru EA, iar bucuria EI si multumirea care o afisa, doar in ochii unui copil o poti regasi, care inca mai crede in minuni.
In momentele acelea nostalgice ALINA , ca de altfel fiecare copil,stia sa traiasca clipele si sa transforme. momentele in secunde acestea in ore , orele in zile, dar asta pentru ca stia sa se bucure de acel timp..pentru ca in fiecare clipa trista gasea mii de motive sa zambeasca…trebuia doar sa se uite in jurul ei si gasea mereu ceva sau pe cineva care ii aducea zambetul pe buze…
ALINA traia intens fara sa stie ca viata este scurta, timpul se scurge repede. Noi EXISTAM ,dar nu TRAIM ,ne GRABIM…sa MURIM….”
Realitatea este mai frumoasa decat orice vis,nu ar trebui sa renuntam niciodata pentru ca singura cale prin care poti piede este de a te da batut,chiar daca facem greseli putem invata din ele. TRAIESTE!…”TRAIESTE-TI CLIPA”
marinelaa
decembrie 10, 2011 at 11:11 am
Un gand bun pentru Alina, pentru sufletul ei.
Sa ne bucuram de fiecare clipa alaturi de cei dragi!
Farcas Axel
decembrie 23, 2011 at 1:07 pm
Multi copii cred numai ceea ce vad. Ei cred ca exista numai ceea ce pot pricepe cu mintea lor de copii.Este minunata varsta in care uneori, noi ca adulti.vrem sa evadam, sa o mai traim odata.
ALINA la varsta de 9 ani, cu mici ezitari, credea inca ca Mos Craciun exista!Atunci imi doream sa cred si eu acest lucru, o incurajam sa creada si apreciam inocenta si candoarea copilariei ei.
Ii spuneam ,,da exista” la fel cum exista iubirea, daruirea, cinstea, credinta, sinceritatea.
Si numai pentru ca toate acestea exista, viata noastra este frumoasa si senina. Probabil fara Mos Craciun lumea ar fi mult mai trista! Fara el n-ar mai exista nici o fetita ca tine, nici credinta copilareasca, nici poezie, nici dragoste, care sa ne faca existenta suportabila! Abia daca s-ar mai distinge un licar de frumusete. Chiar si lumina eterna a copilariei, cea care face lumea sa straluceasca, ar pali.
Nimic pe lumea aceasta nu este mai adevarat si mai trainic!
Mos Craciun traieste si va trai vesnic mii de ani de-acum inainte pentru a umple de bucurie inima copilariei.
Mos Craciun sa va aduca tot ce e frumos si bun!
…si anul nou 2012 sa va fie plin de sanatate, speranta si noroc!
Farcas Axel
ianuarie 12, 2012 at 11:01 am
Aceasta perioada intre sfarsitul unui an si inceputul unuia nou este o perioada potrivita sa ne gandim unde suntem in acest moment, unde ne dorim sa fim peste un an pe vremea asta, ce am lasat in urma, cine mai este langa noi, ce am pierdut…
Multe sperante,dar cu siguranta in postura de parinti incercam si o modalitate putin diferita de a ne evalua in raport cu cei pe care ii purtam vesnic in gandurile si planurile noastre.
Poate suntem prima generatie de parinti decisi sa nu se repete cu copiii lor ceea ce poate au comis unii dintre parintii nostri prin ignoranta lor.
Si cu toate eforturile de a aboli abuzurile trecutului, acum suntem cei mai dedicati si intelegatori, iar in acelasi timp… cei mai slabi si nesiguri parinti ce a oferit istoria.
Problema e ca avem de-a face cu copiii cei mai …,,egali” si puternici, care au existat vreodata.
Se pare ca in incercarea noastra de a fi parintii ce am fi vrut sa-i avem si noi, am trecut la cealalta extrema. Asa ca, suntem ultimii copii mustrati de parinti, si primii parinti certati de catre copii.
Efectiv inainte, eram considerati a fi parinti buni cei a caror copii se comportau bine, sau copii buni, cei care stiau sa se comporte cu respect si rusine si isi venerau parintii.
Azi parinti buni sunt aceia care reusesc sa faca ca si copii lor sa-i iubeasca… chiar daca ii respecta mai putin. Si sunt copii cei care acum asteapta respectul parintilor lor, intelegandu-se prin asta ; respect pentru ideile, gusturile, dorintele lor, felul lor de a actiona si a trai, si in plus, sa-i ,,sponsorizeze” in acest sens.
Cum se spune… rolurile s-au inversat.
Acum sunt parintii cei care trebuie sa complaca copiilor pentru a-i castiga si nu invers ca in trecut,
chiar daca pe durata scurta a copilariei parintii sunt liderii.
Este doar o opinie la care am ajuns cu regretul ca aceste idei nu le mai pot materializa.
Farcas Axel
ianuarie 24, 2012 at 8:45 am
Am incercat de multe ori sa ma prefac ca nu inteleg…apoi, am incercat sa refuz…sa imi imaginez ca nu e decat un vis urat din care ma voi trezi, si voi pleca spre casa unde ma va intampina ALINA…ca de fiecare data…peste cateva ore…fiecare celula din mine incerca din rasputeri sa lupte impotriva adevarului crunt… ca ALINA nu raspundea chemarii mele, ca eram imbracat in negru…
Acum, dupa ce am fost izbit de un zid din piatra – realitatea – imi adun o noua speranta…ca ALINA, cea pe care o stiam atat de bine…e undeva si ne vede…ne apara, vegheaza deasupra noastra indeplinindu-si menirea pt care s-a nascut…aceea de INGER, aceea pe care eu am incercat sa nu o accept din dorinta disperata de a retine ingerasul langa mine, pentru ca eram cu totii constienti…avem un ingeras printre noi…si l-am vrea din nou…si poate ca peste o vreme…cand timpul va alina sufletele tuturor celor care au iubito pe ALINA…poate atunci vom putea sa acceptam si sa realizam ca ALINA nu ne va parasi niciodata…
ALINA e ingerasul nostru si poate cineva are nevoie in ceruri de oameni minunati, iar minunea minunilor traieste in noi.
Farcas Axel
februarie 5, 2012 at 3:40 pm
In clepsidra timpului ai avut putin nisip…cu toate astea ai reusit sa indeplinesti multe vise frumoae: visul a doi tineri de a deveni parinti, a patru oameni de a deveni bunici si nu in ultimul rand propriul tau vis , de a aduce o viata pe pamant, de a primi si de a deveni o sora…atat de multe intr-un timp atat de scurt! Daca m-ar ruga cineva sa te caracterizez intr-un singur cuvant, acela ar fi “bucurie”, pentru ca asta ai fost din prima zi din care te-ai nascut. Foarte repede ai invatat sa o imparti si cu ceilalti si de aici a aparut “Alinuta cea plin de viata” de care vorbeste toata lumea!
Dupa plecarea ta insa toate visele s-au transformat intr-un cosmar greu de suportat din care am incercat pe rand sa ma trezesc…insa a fost in zadar…parca viata mi-a ras in fata si mi-a aratat inca o data cat de neputincios sunt si ca nimic nu mi se cuvine…
De atunci totul s-a dat peste cap si a ramas asa, cu susul in jos. Lacrimile nu au sters durerea si nici regretele nu au dat timpul inapoi…Cand am primit vestea, fiind la spital, stiu ca am cazut in genunchi , era ceva prea greu pentru a o putea duce..si dupa aceea am asteptat o minune….sa te ridici , sa te intorci si sa intri pe usa razand,…dar…nu a fost asa…am asteptat pana cand mi-am dat seama ca astept degeaba…pt ca tu de fapt nu ai plecat nici macar un moment…nu cred in vise ,dar cred in tine si te-am visat de cinci ori…erai aici , printre noi , imparteai zambete la toata lumea desi nimeni nu te observa, lacrimile le ingreunau privirea si ratiunea simturile…trebuie sa plangem pentru ca nu o mai vedem NU pentru ca numai este printre noi…pentru ca ESTE…
singurul lucru care ne mai ramane noua de facut.
Daca viata asta ti-a dat o clepsidra aproape goala ALINA, noi iti oferim acum nisipul unui desert intreg..!!!!! Ca Muritoare ai fost vulnerabila si nimeni nu a putut face nimic pentru a te pastra asa..singurul lucru care a mai ramas de facut este sa iti oferim altceva la schimb: un loc vesnic in sufletele noastre, incercarile de a pastra vie amintirea ta si o Existenta Paralela cu timpul nostru…cred ca asta inseamna sa fii NEMURITOR , si cine nu si-a dorit macar odata asta pentru el????
,,un muritor”….
Axel Farcas
februarie 17, 2012 at 5:34 pm
Daca se stinge o lumanare, o aprinzi din nou, dar daca se stinge o viata nu poti decat sa o plangi mereu.Intr-o lume speculativa, plina de incertitudini, in care totul se uita, uneori nu ai cuvinte sa exprimi durerea pierderii unui copil ce avea vise, sperante, candoare, bunatate, blandete….prea devreme si prea brusc oprit din ,,zborul,, sau.
Nu exista zi in care sa nu ma gandesc de cel putin 2 ori la tine, si atunci imi revin amintiri vii cu tine, ALINA , pe care nu le voi putea uita…
Imi este greu atunci cand cand ma uit la telefon si astept sa ma suni asa cum o faceai altadata,de mai multe ori pe zi,tu care-ti numarai zilele,orele,minutele,secundele care mai erau pana la ziua ta,pana la vreo serbare, pana la vreo festivitate…iar acum iti apare o poza cu un smile care doarme, si din nefericire va dormi pentru totdeauna…
Mai dau din cand in cand peste niste poze,pe care nu le-am vazut demult, in care apaream impreuna, si nu pot sa cred ca fetita aceea buna,cu care eu mi-am petrecut mult timp, nu mai este…mi-e dor sa te mai vad,sa mai vorbesc o data cu tine !
Sper ca tu de sus, sa ne pazesti mereu, sa fii alaturi de noi…sa ne veghezi si sa ne aperi,mai ales pe cei dragi SI IN SPECIAL, PE FRATIORUL TAU !!!
Axel Farcas
martie 3, 2012 at 3:38 pm
Daca la nastere am primi zilele in forma de monezi, cu siguranta ca nu le-am risipi, asa cum o facem…
Tu ALINA m-ai invatat sa schimb monezile zilelor in monezi de clipe, inmultindu-le.
De ce pentru ca eu sa inteleg, a trebuit ca tu sa platesti pana la ultima moneda?
De ce? Nici mintea,nici sufletul nu pot intelege!
Cauti raspuns,refuzi sa crezi,
speri sa te trezesti si totul sa fie asa cum a fost ODATA.
ODATA erai aici,erai cu noi si asa era firesc.
ODATA ne bucuram impreuna,radeam impreuna.
ODATA viata era ceva prin care treceam impreuna.
ODATA viitorul venea pentru noi in acelasi timp.
ODATA! ODATA! …….
ACUM,prezentul gol si dureros e aici,
ETERNITATEA e a ta ALINA
CERUL E MAI BOGAT CU UN INGER!
Farcas Axel
martie 8, 2012 at 9:02 am
Orice femeie asteapta cu nerabdare ziua femeii, zi in care isi doreste sa fie rasfatata atat de iubit, sot, cat si de copii, rude si chiar colegi. Este ziua in care femeia este sau ar trebui sa fie ridicata pe piedestalul unei regine, sa primeasca flori in semn de respect si multumire.Pentru o femeie ar trebui sa fie un lucru extraordinar care te transforma si te face sa vezi numai lumina si soare… ALINA a inteles semnificatia acestei zile si a stiut ca este este ziua pentru toti cei care iubesc, dar si pentru cei tristi, dar curajosi, pentru cei pe care dorul a incercat sa-i rapuna, sa le sece puterile, sa le arda simturile, dar si-au gasit in stropii de ploaie alinarea, pentru cei al caror zbucium sufletesc se confunda cu o furtuna de vara, iar amintirile sunt atat de dureroase, de clare, de prezente, pentru cei care nu si-au pierdut credinta si speranta, iar viata are un sens. Pentru ca sunt vii, pentru ca simt atat picaturile de ploaie rece, dar si razele de soare. Pentru ca nimic nu-i poate tintui in prapastia adanca unde de obicei te arunca cea mai cumplita deznadejde si te lasa sa zaci acolo cu inima sfasiata.
A inteles lucrurile acestea si in ultima felicitare, de 8 Martie, acum 4 ani, pe care i-a daruit-o mamei, ii scria, la final :,, iti doresc o primavara fericita !”
Cineva spunea ca dragostea este o ploaie de fluturi intr-un suflet ales.
In acest caz, nu-mi ramane decat sa-mi doresc sa nu mai traiesc niciodata o astfel de experienta, pentru ca in scurt timp am descoperit ca dragostea si fericirea sunt notiuni inventate pentru altii, nu si pentru mine.
Am sperat, am crezut, mi-am facut iluzii.
Farcas Axel
martie 26, 2012 at 7:37 am
Azi se implinesc 4 ani de cand ALINA nu mai este printre noi.
E o zi trista ca toate celelalte zile pe care le-a lasat in urma ei.E o zi care trebuia sa fie altfel, o zi in care stiu cu siguranta ca tu ALINA, mi ai fi zambit frumos cand te lasam la scoala cu colegii.
Nu gasesc un cuvant care sa inlocuiasca acel gest al tau, de care am azi nevoie.Dar cu siguranta, e un gest simplu – e imbratisarea ta.
As vrea sa te mai vad. As vrea sa mai radem, sa ne mai certam pe lucruri absurde… as vrea sa-mi cer iertare pentru tot ce ti-am spus gresit pentru ca in sufletul meu simt nevoia sa ti spun toate aceste lucruri pe care ti le spun acum.
As vrea sa ti mai vad ochisorii tai frumosi si… iarasi lacrimi.De mult nu am mai vazut lumina lor oglindindu-se in ochii mei, dar lacrimile nu intreaba cat timp a trecut de cand… Ele isi urmeaza cursul. Inima impovarata de durere niciodata nu spune; ajunge, traieste mai departe in bucurie!
Ea sangereaza…Numai parinte sa nu fii.
Mi-e foarte dor de tine ALINA.
Nu stiu sigur ce as putea face, dar simt ca nu pot face nimic.
Cuvintele nu sunt de ajuns pentru tristetea si dorul pe care il simt. Nici o explicatie nu v-a fi indeajuns de buna sa imi aline sufletul… cu mainile tremurande si cu lacrimi in ochi iti scriu, gandindu ma la tine.
Si totul se rezuma la atat! I-am dat maini mele permisiunea sa scrie ceea ce se ascunde in suflet.
Vei ramane in inima si sufletul meu vesnic.
Farcas Axel
aprilie 12, 2012 at 7:56 am
“Trebuie sa te vindeci ”si sa ”lupti cu boala”ii spuneam de multe ori ALINEI. De parca “boala” ei ar fi fost o rana care necesita o cusatura si-apoi un timp in care totul sa se transforme intr-o cicatrice nedureroasa si, poate, cu un pic de noroc, de-abia perceptibila.
“Simt ca reusesti sa te vindeci” – ii spuneam,incurajand-o, privind-o adanc in ochi. In glas purtam siguranta de sine pe care singur mi-o implantasem in vene. Insa in ochi licarea sentimentul de vinovatie a minciunii spuse. Dar ma credeam, totusi, la adapost in umbra rece a serii de la spital.
“Vei reusi sa te vindeci” – i-am spus-o tare, clar, si-a fost de parca, auzindu-mi propriile vorbe, aveam eu insami sa cred in minciuna rostita.
“Te vindeci usor” – i-am spus. Si am mintit. Si m-am mintit. Dar ALINA – ca intotdeauna – a vazut dincolo de cuvinte. Dincolo de aparente, de vesmintele de aparare pe care m-am invatat sa le port.
“Te vei vindeca” – i-am spus cu glas tacut si linistit. Dar valuri de traire se izbeau violent de marginile sufletului. Si furtuna din mine ameninta sa dea pe dinafara. Si-am tacut. Ma speria gandul oricarui gest ce-ar fi putut rupe echilibrul ala fragil, impus cu forta, pentru ca “trebuie”.
“Te vei vindeca” – i-am spus s-in timp ce sarutul pe obrazul EI ma ardea pe dinauntru si focul acela se revarsa in intreaga mea fiinta, imbujorandu-ma cumplit.
“Te vei vindeca” – i-am spus cu zambetul pe buze, alungandu-mi cutele incruntarii – cele ce nu-ti plac – de pe fruntea obosita. Si sufletul plangea de apasarea neputintei in lupta EI cu boala.
“Te vei vindeca” – i-am spus si stiam ca port in mine agonia unei rani ce nu se va inchide nicicand. Si probabil simtea si stia si ALINA.
Ca nu totul se vindeca.
Farcas Axel
aprilie 28, 2012 at 9:22 am
Au trecut doi ani de cand acest blog a aparut in amintirea ALINEI incercand sa poarte in timp, prin insemnarile facute, imaginea EI, amintiri care si au pus amprenta in vietile noastre, care pe unii inca ne mai marcheaza si ne apropie de fiinta EI care nu mai poate fi alaturi de noi.Putem astfel sa ii cinstim memoria si sa o purtam in suflet, ca pe o cadela care arde vesnic in valtoarea timpului.
Stau si ma gandesc retrospectiv, ca dacă ideile redate pe calculator sau rămase chiar și doar în minte s-ar transpune pe foi A4, coșul meu de gunoi ar fi plin de ghemotoace de hârtie. Mi s-a întâmplat să scriu articole de o pagină de Word pe care la sfârșit să le șterg pentru că mi se păreau superficiale, fara continut. Sigur, asta nu înseamnă că am despre postarile mele părerea că sunt ceva foarte bun și ales, nici pe departe. De un lucru sunt însă sigur, că scriu exact ceea ce cred și nu încerc să mint sau să mă mint, scriu ceea ce simt in momentul respectiv.
Am respins la început ideea că blogul ar putea fi un fel de jurnal intim. Cu toate astea, e clar că de fiecare dată te vezi nevoit să adaugi ceva personal, alteori poate întreg articolul iese personal. Nu intim, dar personal se întâmplă uneori să fie. Și atunci ce rost are să afle toată lumea despre ceva care, de fapt, te privește doar pe tine? Poți să inspiri cititorii cu gândurile tale? Pentru că mi s-a întâmplat să mă întreb „De ce trebuie să public articolul acesta?”, ..Oare intereseaza pe cineva?”
Poți să influențezi oamenii cu părerile tale, poți să schimbi ceva?. Sigur, poți să promovezi diferite lucruri care te conving că merită, in care crezi, să scrii despre evenimentele trecute, să le povestești printr-o perceptie personala. Ăsta ar putea fi un lucru bun,parerea mea, chiar dacă îl faci pentru cei câțiva oameni pe care îi interesează (sau care reușesc să dea de pagina ta). Toate ca toate, dar întotdeauna când am scris,am facut-o pentru că mi-a făcut plăcere. Pentru că am crezut că într-adevăr merită amintite anumite lucruri despre ALINA sau pentru că frustarea si deznadejdea pusese stăpânire pe mine si m-am simțit mai ușurat daca le impartasesc aici.
Dacă se întâmpla să mă întrebe cineva de ce scriu pe blog, răspunsul este invariabil ; doar atat mai pot face pentru ALINA, ma apropie de EA, as vrea sa stie ca o port mereu in suflet si ii port flacara nestinsa in eternitate.
Axel Farcas
mai 6, 2012 at 4:41 pm
ALINA a avut lumea ei, cartile ei, pasiunile ei, viata ei atat de bogata pana la un punct, universul ei atat de frumos colorat si plin de miracole…Ea a avut o alta perceptie asupra timpului, asupra spatiului, asupra vietii…..pentru ea fiecare clipa a fost magica, fiecare moment al zilei era special, fiecare intalnire cu colegii era rupta din O Mie si Una de Nopti, era de fiecare data ca prima oara si parca mereu mai frumos decat ultima oara…pana in clasa a doua.
Pentru mine fiecare moment trait impreuna cu ea era un spectacol- de pasiune, lumina, poveste, magie, cantec, cautare….si da, probabil e greu sa faci un spectacol de calitate in fiecare zi…iar daca tu ai capacitatea de a face asta, iti trebuie un partener la fel, care are aceeasi inclinatie spre a potenta la maxim bucuria vietii si spre a vibra pe ritmuri inalte in fiecare clipa…s-a intamplat aceasta pana in clasa a doua.
Poate ca ea este acum in cealalta parte a lumii, poate este chiar langa mine, dar e prizoniera limitarilor si temerilor ei. Poate ca va veni si ziua cand voi gandi altfel. Poate va fi chiar maine. Poate ca va suna si la mine candva ceasul acela biologic care sa ma faca sa vreau sa ma instalez confortabil in siguranta unei vieti fara frustari si sa nu mai vreau sa plec de acolo, sa nu imi mai doresc sa evadez …clipa in care sa imi fie suficient sa ma hranesc din amintirile traite cu ea fara emotia pacatoasa, fara misterul departarii si cu tot ce inseamna momente simple si cotidiene.
Nu am fost binecuvantat cu un stil de a-mi reface viata sau poate nu am ajuns eu inca la acel nivel incat sa pot crea acel univers magic, in fiecare clipa, in fiecare context…Cert e ca nu pot accepta sa inchid ochii si sa vad clar urmatorii pasi pe care urmeaza sa ii fac pentru o schimbare….toate momentele derulate cu ea pe fast forward, atat de previzibil….ma coplesesc.
Prefer misterul de acum, gandul ca maine orice e posibil, ca voi putea sa ma detasez cate putin iar sentimentul tragic al despartirii se va mai estompa.
alinagliga20
mai 10, 2012 at 12:18 pm
frumoasa compunere alin